Ai simțit vreodată neliniștea pădurii înainte de furtună, freamătul acela înăbușit în frunze care încep să-ți povestească ceva? E o durere surdă și o veselie în același timp, tot ce aduni într-o viață, culori și mirosuri pe care nu le crezi adevărate. Îmi simt uneori inima cât un purice de teamă că poate, dacă plâng au să plângă cu mine și zidurile astea. Îmi pare că simt bătând inimi de mii de ani, că sentimentele lor sunt adunate toate și aruncate spre mine. Atâta liniște și atâta visare, suferință și exaltare că aproape nu poți respira. Îmi vine să întreb "trecutul acela e-al meu, de mă doare?"
Am început să înțeleg...
Acolo sus, în "lumea lui" nu se poate sta. Trec anii...
Eram cu picioarele pe un munte mai înalt ca toți ceilalți din jur iar lumea părea mică, departe și foarte jos. Cu picioarele pe pământ și cu capul în nori... M-a luat în brațe și m-a strâns atât de tare că mi s-a părut că trebuie să rămân acolo în lumea lui cum nu a mai rămas nimeni până acum.