Încă la vremea la care nici nu gândeam cum îngerii Domnului îți fac locul în Cer,
la ceasul la care numai ce venisem din copilărie odată cu nebunia strigatului pe
străzi, la clipele pe care le purtam la glezne și la indoitura genunchiului
ca să se învețe cu mersul pe zbor, cu esența nemărginită de aripi, în sufletul meu
reașezat la rând, începuse să se rânduiască în lume, nu numai gestul mersului pe jos
de drag de sus ci mai ales tulburătoarea învățare de zbor printre firele de iarbă,
ca și cum palmele Domnului ar fi fost ude și sprijinind apele Iordanului...
Ne unea probabil, necunoscut și lut, din pulberea copilăriilor albaiuliene și cu
îngeri nevăzuți aveam probabil aceeași mirare de cer cu culoare de cer, de praf cu
culoare de praf, de stele cu culoare de stele...
Când am vazut acei ochi, imediat dupa filmul maestrului italian, undeva în '90,
"am devenit un om cult". Acea lunga îngenunchiere, cu părul ud și cu ochii, oh Doamne,
ochii aceia unici și îndumnezeiți, Îndumnezeirea, și gestul acela în care sunetele
nu mai aveau nici un fel de esență și însemn, acea înălțare a ridicat sufletul meu
până când am zis: Iată cum există El!
Nu știu de va fi "în răcoarea serii", așa cum în rai Domnul se vedea dragilor lui,
nu știu de va fi "față către față" ori așa "ca o adiere de vânt în răcoarea serii",
însă știu că aici, în această lume, cu ochii ei, Dumnezeu ne'a definit privitul dinspre
El înspre noi...Păgân și nedrept noi încă respirăm.