Simți că-ți lipsește ceva. Diseci întruna totul din mintea-ți, încercând cu disperare să găsești acel lucru. Neatenția față de lucrurile simple și tocmai de aceea, în mod ludic, veridice, te face să vezi că nu ai fi vrut ingenuitatea rezonării sentimentului tău de dragoste cu existența carnală. Ai fi vrut și, încă, mai vrei starea de a fi, pur și simplu, prin acea rezonanță, fără ca cele mai bune intenții ale minții tale să mai fie nevoite să facă ceva.
Iată că prestația forței tale de a acționa în virtutea a ceea ce trebuie, scade acum sub forța convingerii de a trăi, pur și simplu. Cel mai sigur ți se părea înainte, să-ți păstrezi implicarea deplină în devenirea ta ca om și acum, constați cu bucurie chiar, că renaști prin recunoașterea absenței din viața ta, pentru ca să poți schimba chiar și o fibră a plasei din jur. Constatând, dai impulsului creator putința de a croi un nou drum, o nouă vreme ființei tale, de a te redescoperi fără saturarea cotidianului. Proferai înainte, fără a realiza exact, calomnii la adresa obligațiilor și, dintr-odată, momentul recunoașterii unei lipse în viața ta îți apare ca și o nouă șansă. Ca să redevii tu, nu-ți trebuie mai mult decât ai nevoie. Doar să nu mai vezi lumea întreagă, prizonieră într-un anumit fel, în sufletul tău. Nici tu, ostatic al rațiunii.
Ești de pe acum, suspect de ingenuu în desfătarea cu care contempli lumea mea. Þi-am dat voie să o cunoști. Și atunci, revederea cu tine însuți din vremea adolescenței, te face să redevii tu. Nu dragostea vibrând până la saturarea ființei ți-a făcut cunoscută absența a ceva din viața ta dinainte, ci însăși implicarea deplină în ea, fără a refuza dorința cunoașterii.
Îți semnalam des că impulsul meu de a persista în nevoia de existență în drumul cuiva, trecând dincolo de disperare, mă strivea în mod inexorabil. Privind totul din alt unghi de vedere, îți vedeam și sufletul trăindu-și devreme timpul. Te contrariam zâmbindu-ți, cu aciditatea gesturilor călcate grăbit într-o conversație. Nu cu masca pe care o vedeau ceilalți, ca pe un venețian de la carnaval, ascuns sub un maldăr de sclipici și brocart, ci așa cum te vedeam eu.
Căutându-mă mereu în sala semiîntunecată, te căutai de fapt , PE TINE. Abia atunci, fără să fi fost speriat, vedeai cum să destrami plasa trecutului, dând prin inocularea acelei absențe în tine, noii clipe, alt chip.