De ce alegem uneori cararile cele mai complicate ale vietii pentru a putea intelege lucruri simple, atat de usor de perceput daca am fi deschisi fata de noi insine si nu ne-am amagi singuri cu iluzii? Da, iluziile... e corect spus si foarte inselator, dorinta sinelui atat de puternica, atat de stringenta uneori, incat ajungem sa percepem realitati inchipuite... aproape virtuale. Ce rol jucam in acest joc? Suntem oare autorii, cei care stapanesc si pot controla tot ce se intampla in orice moment? Sau devenim captivi in propriul imaginar din care ne este din ce in ce mai greu sa iesim?

Capacitatea de adaptare a mintii umane la diversele situatii in care este prinsa o face ea insasi inselatoare. Ajungem sa ne intrebam cum am ajuns intr-o lume creata chiar de noi si ne punem intrebari la care nu avem raspuns, intrebari carora tot noi le-am dat nastere. Se contureaza deja un amalgam de confuzii si intrebari, de sentimente si idei... care este solutia? Ma gandesc ca ar fi simplu sa spun: ne detasam, separam cu finetea si precizia unui bisturiu in categorii create tot de noi: bine si rau, real si ireal.

Principiile isi spun cuvantul aici si fiecare va aborda o solutie datorata modului de gandire dupa care isi conduce viata. Eu, una, cand simt ca mi se incalcesc caile de comunicare, cand simt ca lumea nu mai este atat de clara si apar confuzii, cand simt ca se prabusesc din crezurile mele, caut lumina, caut esenta divina care este in noi toti. Este adevarat, ne aducem aminte de Dumnezeu numai atunci cand simtim o nevoie stringenta de ajutor din partea Lui. Cand nici o alta cale - aparent viabila - nu ne mai da roade. Cand realizam ca, de fapt, totul provine din mana Lui. Desi… sunt atatea momente in care ne reaminteste de omniprezenta Lui. Chiar si atunci cand mergi pe strada, intorci capul si simti adierea vantului in par; privesti cerul si corpul tresara de un fior... simturile ne vorbesc! Insa... cat de putin suntem atenti la ele.

Solutia... Da, solutia indiferent de moment, de spatiu, este reintegrarea noastra in primar. Acceptarea Lui in sufletul nostru, pentru ca El oricum exista in noi, ne iubeste atat de mult incat noi nici nu putem intelege... asta este iubirea suprema! Iubirea fara de care nu ar exista nimic. Nici o floare nu poate creste fara iubire... nici apa sa curga, nici pasarile sa zboare in larg, nici sufletul meu sa traiasca in liniste.

Atat de multe prejudecati si canoane ne impiedica sa ne exteriorizam, sa traim cu adevarat! Societatea insasi a devenit un obstacol in dezvoltarea sufletului catre superior. Trebuie sa trecem de pragul asta, sa invatam ca totul se cerne ca nisipul in vant si nu va ramane decat iubirea - sangele care curge prin venele acestei lumi. Nu se va termina niciodata, pentru ca insasi Dumnezeu este iubirea... prin El traim si nu ne va lasa sa pierim.

Da, sa evoluam, sa invatam, sa nu repetam aceleasi greseli… In loc sa ne adancim in groapa in care ne aflam, ar trebui sa ne intrebam de ce am ajuns acolo, ce avem de invatat? Oare in ziua in care imi voi fi insusit lectia voi realiza ca, de fapt, groapa nu exista? Oare voi fi pregatita sa ma ridic mai sus de nivelul in care eram? Raspunsul este da! Putem face atat de multe, dar pe atat de mult ne limitam capacitatile… prin pamantenismul atat de caracteristic gandirii noastre, atasarea de material, practic desprinderea aripilor sufletului, care are o singura cale de a se ridica: iubirea neconditionata. Vom reusi oare sa ne autodepasim si sa ne purificam prin dragoste?

Intinde mana spre cineva si da-i atata dragoste incat sa simti ca vibreaza corpul tau, atata dragoste incat sa lacrimeze ochii de emotie, atata incat sa simti ca esti un vulcan ce erupe... si uita de orice bariere-prejudecati! Cat de frumos ti se va raspunde... dragoste prin dragoste!