Dacă vreodată crezi că poti fi singur pe lume, ai să înțelegi că în cea mai mare îmbulzeală, unde sute și mii de oameni respiră și-și duc traiul de azi pe mâine, este mai degrabă locul și momentul în care firea ta să-și găsească bula de sine și să se scufunde în abisul adânc și înfricoșător al vieții interioare... Te vei închide în tine, înlănțuit de frica de a nu fi strivit de sunetele din jur, de mângâierile ochilor străini care te apasă mai rău ca fantomaticele ziduri cenușii ce te îngrădesc, când nici un petec de cer nu va mai lumina și nici o pasare nu va mai ajunge să își dreagă glasul în preajma ta, iar frunza arsă îți va cădea la picioare în plin Florar...

Cenușiul este ceea ce poți să vezi dacă ridici o pleoapă... sau poate este numai gri în nuanțe, cine știe?!? Urechile-ți astupi cu mâinile umede, poate poți să oprești metalul fierbinte să-ți picure haosul din jur până în străfundurile plămânilor... Poate dacă mâinile tale, aripi de liliac, vor ajunge să acopere soarele vei renunța să mai cauți scaparea din încinsele strădute întortocheate, cu câini vagabonzi și cu gropi, cu frunze căzute mult prea devreme și oameni grăbiți, obosiți, alergând de colo colo, ca-ntr-o mișcare brauniană, fără să înțeleagă de ce...

...și dacă înțelegi că nu mai ai scăpare, că dacă te complaci în lentoarea cu care curge viața între fortificațiile înrobitoare ale orașului, că dacă devii unul de-al lor și începi și tu o trăire sub asuprirea betonului, poate , spun POATE, există o șansă să ajungi la marginea lumii și să poți privi dincolo de ea într-un moment de neatenție... atunci încearcă și viața îți va zâmbi...