Spitalul îmi înghite gândurile. Încerc să plec, dar simt că nu pot să mă iau de tot din acest loc. Azi mi-a rămas acolo mersul lipit de mersul obosit al mamei lui târșind în urma căruciorului întreaga ei vină de femeie. Pentru ce plătim ? M îmi înalță un zâmbet atât de amar încât îmi doresc să orbesc. Simt cum pătrunde ca un ac fierbinte în conștiința mea leneșă ce se scurge pe deasupra lucrurilor.
O zi bună, îmi spune. Și ție, mă bâlbâi încercând să-l privesc. Mulțumesc, îmi spune sfâșiindu-mi toate amintirile despre lume.

Plec. Între timp o cioară se așează pe pervazul salonului. Are o sută de ani. Cred că mă știe de când m-am iubit cu umbra ta în prima pădure.