Îmi cert sufletul; il cert că visează; visurile dor. Lumânarea care imi frige inima e iluzia. Dar ceara se topește si acolo unde odată pâlpâia o lumina, e întuneric. Doare. Oftez. Condamnată să port blestemul realitatii, deschid ochii. Orfană de fericire, în straturile de beznă caut o rază evadată, nu soarele, nu... doar o rază. E noapte. Si e lună. În jurul meu disting obiecte. Puține. Un pahar cu viață din care nu pot să mă imbăt. Un ceas, mereu înainte. Mă împiedic de un eșec. Răstorn paharul și viața este repede absorbită de pământul crăpat de sete. Ce înseamnă o scânteie în focul purificator al Iadului? Nu știu de unde am venit, pentru ce am venit și nu știu nici unde o să mă duc. Sunt un ignorant. Nu știu nimic. Știu doar să visez. Târâtă de eternitate între douâ zbateri de gene m-am surprins râzând căci sufletul îmi este răsfățat de demonica iluzie. Dacă cerul s-ar topi,unindu-se cu pământul și cu lumea întreagă nu mi-ar putea potoli focul visării. Visurile dor. Fulgerată de lumină, închid ochii, ca o repetiție pentru clipa ultimă, devin prizoniera timpului ratacitor. Mă trezesc. Sufer. Am visat că visez. Voi visa iar... si iar... si iar... Sunt o suferindă. Visurile dor