Am aflat de pe la 10 ani că cei dragi mie vor muri odată și odată și că este evident că voi muri și eu. De atunci am experimentat cu o voluptate sadică sinuciderea. Poți să te sinucizi în multe feluri. Să-l înjuri de mamă pe cel mai solid din companie (câtă bătaie am mâncat eu de la d.Tractor- din Galați numai eu știu ). Să iei o cutie de diazepame în postul de gardă- n-am avut nimic- pur și simplu am dormit mai bine după ce am ieșit din tură. Să-ți ridici arma în sus la trageri și să o întorci spre spate- acolo unde erau "fazanii aurii" , ofițerii superiori în frunte cu generalul Puiu venit să vadă cât de pregătită e unitatea lui de commando. Să-ți arunci o grenadă defensivă la picioare- și comandantul de companie să fie mai iute și să o arunce mai departe. Să tragi după liberare (incidental am împușcat o vacă rătăcită- am devorat-o mai mult crudă cu camarazii).Să mănânci cactusul din biroul comandantului de față cu comandantul. Să tragi de chinga parașutei în ultima secundă- un camarad- Lică Zdrenghea a nimerit în firele de înaltă tensiune- l-am văzut carbonizat instantaneu.
După moartea tatălui meu în 1991 și după moartea mamei anul trecut viața mea nu mai are nici un sens. Pe de altă parte mă revoltă sinucideri prea vizibile- spânzurarea- puah- să mă găsească cu limba scoasă și cu o erecție de zile mari- evident putred. Nu am armă să mă împușc în gură- iar aruncatul de la balcon nu se pune.
Am încercat soluții soft de sinucidere- Fenobarbitalul- 1 cutie în urma căreia m-am rezit mache. Xanaxul însoțit de vinul de porto- nici un folos. Băgatul degetelor în priză- priza era defectă.
Pur și simplu sunt un ratat al sinuciderilor. M-am aruncat în fața unei mașini prin 1998- am obținut o despăgubire de 10 milioane de la șofer. Am încercat să-mi tai venele după ce am fost părăsit de iubirea vieții mele. Pas. Nimic nu merge- pentru a ajunge cât mai repede alături de ai mei, dincolo.