poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-16 | | De multe ori ne cheamă ceva ce nu ne aparține. Tot ce pare despărțit s-a despărțit deja. În acest statut de realitate, fructul clipei ne oferă rătăcirea eului, o pauză neforțată care ne decojește și ne adâncește de fiecare dată altfel. Nu, rătăcirea eului nu importă în sine. Magia existenței nu este plecarea din noi înșine, ci cum plecăm, iar înțelesul plecării nu poate fi decât înțelesul începutului de viață. Stilul rătăcirii poate fi direct, și totuși tainic, ascunzând “ceva” ce numai rătăcirea însăși știe, “ceva” care pare atât de cunoscut și de aceea atât de greu de identificat. Prin acea detașare de context, am putea privi lucrurile dinăuntru spre exterior. Și nu e bine să ne luăm prea mult în serios. Este calea de a ne menține luciditatea inimilor neîncăpătoare. Din acest echilibru (fragil) izvorăște frumusețea, grația gândului. Încercăm să câștigăm, fără să vrem, ceva din libertatea absolută, acea dragoste a eliberării. La mijloc de drum nu se mai recunosc nici primejdiile și nici ispitele de-a stînga și de-a dreapta. Omul nu suferă atunci din cauza spiritului, trece peste dualitățile chinuitoare, își amintește doar de uitare, strigând: “Sunt eu, chiar eu...” Nimic nu e rătăcitor, cu excepția rătăcirii însăși. Plecarea din tine însuți îți dă un timp iluzia că așa va fi mereu, că nimic nu-ți alunecă liniile tăcerii, că nimeni nu te rotunjește pe la colțuri. Acolo nu există nici întunecare prin amărăciune, nici invizibil nestrăpuns de spinul cu idei. Cine nu-i în stare să se bucure de peregrinările eului său e mediocru; nu știe că fiecare vale a umbrelor fugare o trăim ca și cum ne-am fi întors în lume din alte locuri tocmai pentru a petrece apoi mai multe clipe în mijlocul semenilor noștri, povestindu-le visele săpate în ochi deschiși. Cu pas șoptit, nesigur, totul e prea puțin față de nemărginirea escapadelor infinitului interior, acea viață ce ne ia din moarte!... Când soarele interior se pregătește iarăși de plecare trebuie să știm că numai așa vom învăța să nu ne înecăm zburând.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate