din păcate nimic nu mă poate ucide nimic nu mă termină nimic nu mă poate odihni
eu mi-am chemat într-o seară morții
eu am suportat sosirea morților
eu le-am spus că am văzut dinspre obrazul unui bărbat
o lumină vecină cu moartea
eu i-am rugat
eu coatele mi le-am pus lângă genunchi și i-am rugat

vreau să am vidul acesta de viață în mine
insomnii cu neon îmbrățișări violente căderi lente
vreau să mi se lase sângele îndrăgostit
să țâșnească prin pori a revoltă
vreau să mă prindă măcelarul de păr și să frece cu mine scările rugului
pe care mai arde încă o fetiță cu zmeu

într-o moarte de probă înot îmi tai drum prin ea
din laptele ei fără fund mă ofer într-un poloboc nimănui

și-mi crapă pielea pe la colțuri nu mă mai încape carnea
din porunca morților mei o să trăiesc totul
pe muchia aceasta de durere

să nu te îndoiești că timpul n-are trup ca și tine
îl ling cu limbile vârstelor mele
divizibile prin ele

sub braț mârâie promisiunea unei aripi
zbor spre tine într-o aglomerare de șoimi
știi să te aperi?!
știi să îmi umilești mândriile cu palma?!

oprește rostogolirea
înăuntrul meu e o moară zdrobesc cu sârg cam tot ce-i os
să-ți fiu aluat să-ți stăpânești o foame

știi bine
în urma ta iubirea îmi îndeasă o batistă în gură:
din haita sălbatică a sângelui meu
doar un lup îmi împunge cu botul lui pielea pe dinăuntru
și-ncearcă să sară prin ceafă în afară

râd

ca și cum ne-am iubi într-un lift
în tine locul meu va rămâne mereu
mult prea îngust