Camera e atât de caldă. Þigara a fost odată. Afară...crepuscul. Îmbracă-mă cu noaptea. Înfășoară întunericul în jurul meu și apără-mi ochii. Lumina întotdeauna a fost lucrul acela rău. Soarele, motivul meu de frică, de nesiguranță. De singurătate. El face cerul albastru. Urât este seninul. De ce nu poate fi mereu mov? Mov ca acest crepuscul. Când auzi țigara atunci când o fumezi, când simți fiecare atingere, când mănânci un sandwich pe fugă în bucătărie, când miroși firele de păr. Să nu mai fie nevoie să închid ochii ca să văd. Să știu că nu mai trebuie să dorm până va veni din nou seninul. Iar atunci să dorm fără vise, fără să mișc în somn, fără să mă întorc de pe o parte pe alta. Singur...



...așa dorm când nu dorm.