Cine o fi omul acesta care mă privește acum?

Îi simt falangele strivite. Strigătul și-a săpat un loc imens în el.
Până și ecoul îi este alb.

Mă trezesc la ora patru când pe cer se ridică toate ciorile. Îmi amintesc de zorii aceia după care timpul a devenit de nemăsurat.
Sau poate se măsoară în stoluri negre.

Dintr-o clipă în alta Lumea se va repezi pe paliere. Apoi în lifturi . Se văd sicrie verticale de fier transportându-ne spre uitare.

Cred că am ajuns.

Aici ochii ei se scufundă în muțenie ca într-o baltă albastră. De undeva din spatele conștiinței mele îi strig numele. Dar absolut orice aș striga ar fi tot numele meu.





Mi se spune că undeva la un alt etaj există o poartă
Nu caut locul prin care aș putea să ies. Aici e cald. Am foarte multă beteală albastră în loc de cer.
Îmi strălucesc mâinile când mă rog.

Nu mai caut să ies.

Avem grijă să nu ne trezim. Într-o noapte oarecare am visat câteva lucruri posibile.
Copiii cântau colinde. Mirosea a mere. Mama făcea cozonac.
Totuși nu cred că era ea. Mama nu ar fi făcut niciodată cozonac.

Zilele acestea sunt rotunde ca niște globuri. Le rostogolim cu grijă peste așteptările noastre inutile. Parcă se simte o netezime neașteptată când pipăim aerul. Plutește o bună_voință care ne surprinde. Aproape că ne-am putea îndrăgosti.



Îmi pun șosetele de lână peste ciorapii plasă. Rămân.