E întâi decembrie.
E ziua națională a României.
Iese lumea pe stradă. Se uita la parada militară. Ce frumos arată soldații, cu uniformele aranjate frumos, cu armele lustruite. Eu nu-s afară; eu nu sunt la paradă. Eu sunt în fața monitorului si scriu... Poate nu-s patriot. Probabil așa m-ar cataloga toți prăpădiții care stau și belesc ochii la militarii de pe stradă fără să știe la ce dracu' se uită. Stau și mă întreb ce înseamnă pentru ei 1 Decembrie afară de o paradă și niște mici pe de-a moaca. Afară de o zi în care mulți pot zice "sunt mândru că sunt român", pentru ca a doua zi să uite tot ce a spus; pentru ca, pe vitor, cu prima ocazie, să vorbească în șoaptă când spun că sunt români în afara țării.
Poate că nu sunt patriot la fel ca cei care își amintesc că sunt români doar de întâi, care nu se gândesc niciodată la soarta României. Ei sunt fii mult iubiți ai țării. Ei sunt cei care ponegresc țărișoara noastră 364(respectiv 365)de zile, pentru ca azi să uite tot ce au spus, să se laude că sunt români la adăpostul mulțimii care face la fel, iar apoi să uite iar că "și-au iubit țara" pentru o zi și să înceapă iar să zică "țara mea nu face nimic pentru mine". Păi nu face, mă, ca nu meriți! Tu ce faci pentru ea?!
Stau în fața monitorului și ascult imnul cântat în șapte feluri de ăia de la PRO TV.
Ascult hipnotizat cum un puradel manelist zbiara imnul românilor pe acorduri...sa le zicem orientale.(Deja am exagerat ridicând respectivele zgomote la rangul de acorduri)
Cum să transformi, mă, imnul în manea?!

Poate ies și eu mai târziu să observ mai de aproape ipocrizia la români în toată splendoarea ei: țigani care canta veseli...nu știu de ce, prăpădiții beți mangă cu rahatul de bere dat pe gratis; să îi privesc în ochi cum se bucură...că au încă o sărbătoare la îndemână.

La mulți ani, România!

Și te rog să mă ierți că nu sunt "patriot adevărat" și n-am fost la paradă ca toți "românii adevărați"!