Am descoperit că scrisul îmi face bine, să vorbesc cu mine însămi, e ca un tratament. O fi un semn al epocii moderne. „Omul arhaic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern cu el însuși”, spunea Heineman, și se confirmă.
De ce în ultima vreme simt nevoia tot mai mult „să călătoresc în propriul meu trecut”, cum spunea Mircea Eliade.... Și fac asta nu pentru a lăsa ceva, sincer – altceva decât copiii! – după ce nu voi mai fi! Ceea ce scriu este pe departe de a fi literatură, pentru că nu am veleități literare, deși am ales în școală partea umană, ultima fiind facultatea de drept. Este exact viața! Și nu alta decât propria mea viață! În esență este o demonstrație de felul în care eșecul poate să semnifice o victorie și izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanță privești lucrurile și, mai ales, cu ce inimă.
............................................................
Am ajuns la școală. Aveam șapte ani. Eram școlăriță în clasa întâi. Învățătoarea mea, neuitata doamnă Ana, s-a gândit să organizeze la sfârșitul primului trimestru, înaintea vacanței de iarnă, o serbare. Ne-a spus să pregătim fiecare câte o poezioară, pe care să o spunem în fața lui Moș Gerilă cum i se spunea pe atunci, invitat și el la sindrofie.
Am ajuns acasă și i-am comunicat mamei indicațiile învățătoarei, iar mama încântată de idee, a înțeles să mă ajute. A luat volumul de „Poezii” al lui Octavian Goga, unul dintre autorii ei favoriți, - pentru că vă spun sincer, nu aveam multe cărți în casă, aveam doar ceea ce ne plăcea fiecăruia – și a ales poezia „Moș Crăciun”. Pe îndelete, înțelegând cu mintea și cu inima fiecare vers al poeziei, am învățat-o și, ținând-o minte, intram cu gândul în odăile cerești ale moșului.
A venit și ziua serbării. Îmbrăcată frumos, ca o mică doamnă, cu rochița de catifea vișinie, cu guler alb brodat, - pe care mama nu uita să ne-o cumpere și mie și Ninei în fiecare an de Crăciun - cu ghetuțele lustruite și curate, - pentru că mama ne mai cumpăra și șoșoni albi ca să le apărăm de noroi - am intrat împreună cu mama în sala de clasă. În colțul de lângă catedră apăruse un brad împodobit cu hârtie creponată de toate culorile și cu smocuri mici de vată pe ramuri, imitând zăpada. Sub brad erau așezate cutii frumos ambalate, în interiorul cărora părinții și învățătoarea puseseră cadouri pentru fiecare copil. Serbarea era pe punctul să înceapă. Până să iau loc în bancă am văzut-o deja pe una dintre colegele mele, - care în clasele unu-opt la sfârșitul anului școlar când luam premiu era chemată înaintea mea chiar dacă aveam aceeași medie -, instalată pe podiumul catedrei și am auzit-o vorbind în felul ei afectat, fiindcă pronunța toate vocalele deschis, cumva aproape ca pe a: „Moș Gerilă, toți îmi spun /Că ești darnic și ești bun/ Eu îți spun...”.
Ca prin vis am auzit parcă numele meu și am simțit cum mama mă împingea ușor să mă ridic. Ajunsă înaintea micii adunări, cu ochii strălucitori de lacrimi care stăteau să țâșnească din cauza emoției, m-am concentrat un moment și am spus rar: „MOȘ CRÃCIUN”, DE OCTAVIAN GOGA. După o scurtă pauză, așa cum m-a învățat mama, am continuat ca una ce știa ceva: „Dragi copii din țara asta,/Vă mirați voi, cum se poate,/Moș Crăciun, din cer, de-acolo,/De le știe toate, toate?/Iată cum, vă spune badea...”.
Dar nu a putut badea să explice cum se face că moșul le știe pe toate, pentru că învățătoarea, îngrozită de ce auzea, m-a întrerupt. Octavian Goga era unul dintre poeții interziși de autoritatea comunistă și în perioada aceea de epurări și arestări absurde era suficient să vorbești despre el pentru a fi reținut de securitate; a recita din opera lui era curată erezie și dacă poezia exprima iubirea pentru Moș Crăciun, ei bine, asta întrecea orice măsură.
Moș Crăciun trebuia uitat, se născuse Moș Gerilă. Așa se face că pe vremea aceea unii împodobeau bradul numai de Anul Nou sau îl împodobeau de Crăciun dar aprindeau lumânările să fie văzut la ferestre numai de Anul Nou.
Așadar, Măș Crăciun trebuia uitat. În consecință, doamna m-a luat de după umeri, m-a condus înapoi în bancă și mi-a spus că mă roagă să mă gândesc la altă poezie. M-am așezat nedumerită. Vedeam cum părinții celorlalți copii se întorc spre mine și-mi zâmbesc cu simpatie. Mama îmi ținea mânuța între palmele ei moi și calde, liniștindu-mă. După câteva minute, învățătoarea m-a chemat din nou să recit poezia la care presupunea ea că m-am gândit între timp. Dar eu am început hotărâtă.: „Dragi copii din țara asta,/Vă mirați voi cum se poate,/Moș Crăciu, din cer, de-acolo,/De le știe toate, toate?”
Învățătoarea m-a oprit din nou. S-a apropiat de mine și mi-a șoptit: „Dacă te rog eu frumos, vrei să spui o altă poezie?”. Elevă ascultăroare altminteri, i-am răspuns imperturbabil: „Nu”.
Deși mă cunoștea doar de câteva luni, învățătoarea a înțeles că nu trebuia să mai insiste. S-a îndreptat către ușă, a deschis-o prudent, a aruncat o privire în coridorul întunecat și, păzind clasa, pregătită să oprească actul artistic de s-ar fi ivit vreun musafir nepoftit, mi s-a adresat: „Spune, dragă, ce poezie vrei tu.” Și eu am spus-o cu suflet și emoție, și nu m-am încurcat deloc, ba chiar am tras cu ochiul la sfârșit, întregind portretul moșului: „Vezi, de-acolo știe moșul, /Că-i șiret, nevoie mare”.
Din cauza stânjenelii create de primele încercări eșuate, toți cei de față, copii și părinți, m-au ascultat cu mare atenție. Și versurile pline de credință spuse cu patos și inimă de un copil care nu cunoștea spaima de comuniști i-a impresionat și i-a bucurat, pentru că, de fapt, dădeau glas și simțirii unora dintre ei. Spun unora, pentru că la câteva zile, am avut în casă o mică percheziție. Pe Goga și nici alte cărți de suflet pe care mama le păstra în loc numai de ea știut, nu le-au găsit oamenii legii și am scăpat din nou basma curată.
Copilul care a rămas neclintit în decizia lui de a povesti celorlalți despre Moș Crăciun, atunci când nimeni nu îndrăznea nici să-i pronunțe numele, a dat celor mari, fără să știe, o lecție de rezistență și demnitate. A arătat că bunul-simț și puritatea sunt arme care dau putere celor ce se tem de dușmani vremelnici. A spus răspicat, curajos și fără teamă ce gândea și simțea mângîiat pe creștet de aripa sfântă a îngerului din poezia lui Goga. Iar îngerul, dacă e să dăm crezare poetului, sigur i-a povestit Moșului „ce copil și ce purtare” a întâlnit el în clasa I, în Ajunul Crăciunului din anul…. „Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimânt, cum veniră se făcură..”. Parcă așa spunea măria sa Eminescu.