Am fost întrebată dacă ceea ce scriu îmi imaginez. Ce-aș putea răspunde unei întrebări de genul acesta? Cei care citesc versurile pe care le fac încep să se uite oarecum ciudat la mine,și mai nou,am fost catalogată drept"sofisticată".Nimic din ceea ce vor să sublinieye scrierile mele nu este închipuit.Chiar dacă la un moment dat ar putea trece drept visări,sunt trăirile mele,mai vechi sau mai noi,trecute sau prezente,uneori anticipate, dorite...
De unde atâta sofisticățenie? La mine ?! Nici vorbă de așa ceva...Doar că am trăiri,poate mai adânci și mai adevărate decât ale poeților consacrați,iar revolta mea este reală și completă atunci când aștern o idee pe hârtie, la fel și tristețea,sau sentimentul pierderii,al deposedării;nu știu să mă prefac.Pentru asta am fost și acuzată de nenumărate ori,că nu sunt în stare să disimulez nici una din senzațiile pe care le-aș putea avea.Plăcere, durere,silă,încântare,iubire,ură,mulțumire sau dimpotrivă, nemulțumire...toate sunt vizibile pe fața mea. Mă dau singură de gol,oricât de mult aș încerca să ascund de ceilalți ce simt,sunt transparentă.Mă așez față în față cu mine,ca la un examen și sunt sinceră.Recunosc faptul că sunt abordabilă mai greu-sau deloc- de către persoanele care mi se par suspecte,în limbaj,comportament sau aspect.
Nu sunt decât un om simplu,marcat de anumite evenimente în viața asta,destul de matură,și simultan copilăroasă atât în reflexie cât și în caracter.Dar am dreptul să fiu așa cum consider eu că ar trebui să fiu, fără să mai țin cont de critici,sunt eu suficient de dură cu mine.Am câștigat dreptul de a gândi pentru mine cu prețul anilor irosiți în așteptări și speranțe trădate.
Oamenii care ar fi trebuit sa fie pentru mine suport moral,au devenit pe neașteptate cei care mi-au zguduit încrederea în mine.Orice inițiativă era considerată greșită încă din faza de idee.Astfel am devenit atât de nesigură pe mine și deciziile mele,chiar dacă s-au dovedit a fi cele mai bune,au fost aspru negociate;am decis doar să-mi păstrez propriile limite care nu încalcă absolut nici una din normele disciplinei umane sau morale.
Poate m-am obișnuit prea tare să stau în umbră, să privesc lumea de la distanță,fără să particip la vreun fel de activitate care presupune contactul cu oamenii...în afară de faptul că lucrez cu publicul și nu am primit nici o reclamație pe tema asta.Sunt amabilă, vorbăreață chiar,sau "prietenoasă", tratez orice persoană cu același zâmbet plăcut binevoitor,căci asta este natura funcției pe care o dețin în cadrul societății,dar zâmbetul meu nu este impus,nici forțat. Și de asta am fost acuzată, mai demult,și am luat măsuri.
Am depășit cu mare greutate o perioadă care credeam că nu este de trecut,dar odată ajunsă în fața unor probleme pe care nu le puteam rezolva decât eu singură,a trebuiot să fac un ultim efort.A meritat, zic eu acum...
Dar cine nu are idee cum este când,în momentele cele mai groaznice nu ai pe nimeni,nimeni,nimeni alături...Când trece furtuna,se adună toți în jurul tău,dar deja nu mai ai nevoie,nici măcar sfaturile lor nu-ți mai sunt de folos.Și abia atunci vezi care-ți sunt prietenii adevărați,atunci este momentul să faci cernerea celor care-ți sunt alături numai la bine.Și atunci nu-ți va părea rău.
Suntem tentați să spunem că cei care spun totul de prima dată,de când își deschid gura și sufletul în fața unei cunoștințe exagerează. De cele mai multe ori este adevărat tot ce spune,chiar dacă pare ireal.Cel căruia i se cere un sfat salvator ridică din umeri neputincios și se gândește la propriile probleme chiar în același timp,fără măcar să mai asculte ce-l apasă pe nenorocitul din fața lui,care poate a doua zi este ultima pentru el. Dar în mod sigur, a doua oară nu-și va mai declara of-ul.Îl va ține în el până cînd cineva,oricine,va observa cum începe să slăbească pe zi ce trece,cum pielea lui începe să devină pământie și cum se transformă vizibil într-un cadavru rătăcitor printre oamenii care nu au timp,nu au idei,nu au nevoie de complicațiile pe care le-ar putea aduce un sfat,sau măcar o vorbă bună la timpul potrivit.
Dar când începe acest om să devină sofisticat? Când este întrebat, răspunde, când i se cere un sfat, este cel puțin cordial fiindcă știe ce mult înseamnă să te susțină sau nu cineva... Iar sfaturile lui sunt de bun-simț,și de obicei la obiect;din experiența proprie vrea să să împartă și cu ceilalți,fără să se grăbească,el are întotdeauna timp pentru a asculta o problemă.
Dacă a fi măcar ascultat,înseamnă atât de mult pentru cel aflat în dificultate,"sofisticatul" știe cel mai bine.Și mereu încearcă să arate,cu un zâmbet afectuos că este alături de nefericit,că-i poate oferi măcar un umăr pe care poate sa-și verse o lacrimă, dacă nu chiar un sfat care poate fi urmat sau nu.Fiecare simte uneori nevoia de a-și dezbate cu cineva cu experiență presantele probleme pe care le vede fără ieșire. Și fiecare suntem datori, măcar o dată pe an,să fim cei care ne oferim umerii celor care simt nevoia să plângă și nu au suport...Fiecare dintre noi ar trebui să simțim asta ca pe o datorie umană.
La ceasuri de singurătate am căutat și eu un umăr pe care să las o parte din povara lacrimilor și nu am găsit.Nu vreau să spun că am devenit mai puternică,fiindcă nu este așa.Am devenit doar mai calculată,înainte de a-mi afișa trăirile,iar defectul ăsta nu este tocmai bine cotat...sau nu-mi convine mie termenul "sofisticat"...Am devenit mai realistă și mai pragmatică fără să supăr pe nimeni cu ostentație.Cred că am lumea mea interioară pe care nu o mai dezvălui chiar la întâmplare,oricui ar fi interesat sau curios doar un moment,am nevoie de suport moral mai mult din interiorul meu,fiindcă rănile trădării totale se vindecă mai greu,poate cu blândețea unei bunici sau a unei mame care știe să mângâie cu o vorbă bună,de încurajare când este cazul...sau în sânul unei familii care face tot greul să pară mai ușor când este împărțit la doi. Iubirea?
Da, iubirea, ca un balsam pentru toate rănile !