am zis ca nu mai scriu si mi-ai promis la fel... dar oare ce am scris?

Nimic nu mai e trist

Nimic nu e mai trist decat durerea
intiparita pe un zambet sters de clovn efemer
ce zi de zi isi joaca rolul sau, alene
si-apoi se prabuseste sa viseze in spatele cortinei.
Nimic nu e mai trist decat o soapta
ce-a transformat in vesnicie clipa muritoare
si o privire, jumatate ascunsa
ce rade-n timp ce-n ea misterul se ascunde.
Nimic nu e mai trist decat un gand
al celui cel ce nu mai stie ce e rau si bine
un gand ce-n sine mii de intrebari ascunde
fara raspuns, ca orisice-ntrebare muta.
Nimic nu e mai trist decat un zambet
si veselia ta, de zi cu zi, ce tristetea ucide
iar noaptea moare-n vis cu tipatul amurgului
devenind trecut si-uitata fiind in zori.
Nimic nu e mai trist ca neputinta
de a stii, de-a invata sa simti, sa daruiesti, sa crezi
si sa asculti de vocea de pumnal infipt adanc
ce-ti canta si te-adoarme, dar nu-l vezi.
Nimic nu mai e trist de ai putea
demonii sa-mi arati, chiar daca-ti sunt adanc ingropati
de as reusi sa-i sfasii ca pe niste soapte
scrise pe foile ratacite ale unei piese strambe.
Si daca soaptele-mi n-auzi, bine-ai ales
poate nu-i bine a profana mormantul unui demon adanc ingropat
caci crucea-i mai usor de suportat decat al sau glas
hai,razi si taci spunandu-mi ca nimic nu mai e trist.