poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-26 | |
“Dragul meu,
…Am plecat pe munte. E frumos aici. Copacii sunt foarte verzi, cu inflexiuni nuanțate descrescător de marron și arămiu, specifice anotimpului. În depărtare, lacul oglindește razele Sfântului Soare, de unde lumină și întuneric pălesc în fața uimitoarelor minuni. În buzunar, am o scrisoare. O am de când bunica, om de caracter, a trecut în veșnicie, lăsându-mi-o moștenire, împreună cu toată averea-i nemăsurată. Am devenit mai sărac decât putusem să fiu vreodată. De asta și sunt aici. Mă deprimă orașul, Marea Metropolă, îmbibată de oameni reci și distanți, cărora nu le pasă decât de propria-le cruce, sănătoși și prea cucernici când vine vorba de câștig, bolnavi și rugători în fața datoriilor. Și totuși, ți-am mai spus acestea și cu altă ocazie, în mijlocul acelui blestemat spațiu. Dar poate acum, aici, vei înțelege înspre ce liman îndrept eu vasul. Cu cât te îndepărtezi de zgomot și de oraș, cu atât oamenii devin mai… mai…păsători. Nu se pune problema, străin tot le rămâi, însă parcă…și chiar această senzație este perfect veridică…parcă nu le ești chiar indiferent…o fi doar o părere…? Iar pe de altă parte, aici de unde îți scriu, în creierii munților, unde om nu găsești de-ai căuta două zile de nebun pe o suprafață de mile întregi, aici, unde fuioare de fum se ridică leneșe din stâni ascunse în crângi bătrâni, uitați de întreaga lume în afara a doi păstori, ce își petrec tainele întru infinitul transhumantic (mulțumiri limbii române literare), ce nu trece, ci rămâne, chiar și nevoit, în sufletu-mi, aici, unde pălește amintirea celor lumești întru ciclicitate și te trezești, la un anume moment, singur în fața absolutului, aici, când cântecul cocoșului-de-munte răsună asurzitor și vestitor al Furiilor, atunci când viața devine o încercare pură și simplă de a supraviețui, aici mă simt, dragul meu, împlinit întru toată ființa mea, mai așezat decât altădată, mai cumpătat decât Solomon, mai drept și mai just decât insuși Dumnezeul vostru, aici… sunt Eu. Și cine va veni vreodată, vrut sau nevrut, dorit sau nedorit, să-mi pună în primejdie sufletul, atât de firav și totuși plin, aici? Cine se va mai încumeta să treacă peste genuni întunecate, pâraie repezi alergând pe fundul-le, să străbată neguri și cețuri eterne, prin care demoni se reped înspre călător spre a-l sfâșia? Cine, apoi, va putea îndura chinul de a-și lepăda pielea, carnea și oasele la intrarea într-un blestemat codru? Iar, cu atât mai puțin, cine se așteaptă să mă găsească de partea cealaltă a Nărujei? Nu cred pe mulți în stare să înfrunte absolutul spre a-l găsi din nou… Nu mai sunt oameni pe pământ… numai umbre… Și eu? Eu sunt aici, pe munte, într-un fișic de soare, la poalele unui brad străvechi, care a uitat să mai moară…ascult pietrele, le simt tânguirea, și în depărtare, urletul lupului, flămând, brut, necizelat, un glas nobil al unui alt călător…cred ca voi înnopta aici diseară…Aici, sunt singur. Nu îmi doresc să găsesc compania altuia. Am căutat această singurătate. Pot astfel privi nestingherit cerbii, adăpându-se la pârâul din vale, păsările cerului rotindu-se deasupra…am lăsat totul spre a fi aici, și nu simt nici măcar o umbră de mâhnire pentru ce am lăsat în urmă…în ură…în umbră sau în penumbră…nu mai ființează nimic pentru mine, acum. Nimic mai prejos de mine, nimic mai presus…și soarele apune încet, rugându-se împotriva drumului său, încercând să se oprească spre a mai lumina umbrele…iar eu îl petrec, cu ochii orbiți de adevărul ce mi-l cântă, îl petrec cu privirea-mi oarbă de lumină, în care, de acum, îndoielile nu-și vor mai găsi locul…iar umbrele……amurg amuțit de o ploaie de stele ce își croiesc drum prin înălțimi, căzând cu fală peste capetele frasinilor ce se tânguie în vale… Focul cerului se stinge, raza sa nu mai răsfrânge un crâmpei de alinare așteptat până în zare de ființe sute, mii, din pămănt până-n tării… Da…a murit soarele…iar luna nu-și ivește creștetul pal…m-a uitat…” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate