se fac drumurile pat de vreascuri adormindu-te-n bătaie de vânt și soare
veghe de maică alteori o femeie amestecând orele până strânge frigul din tine
într-o ramură de mesteacăn alburie spre a-ți aminti ceasurile pierdute de îngeri
sunt aprigi câinii lumii te fugăresc între orașele nescrise pe vreo hartă a sufletului
undeva o femeie iubită în altă parte un copil fără sens fac din tine nouăle dedinspre șapte rotund
nu-ți amintești de tine decât când mâncarea nu o mai ai
nici setea nu te mai lasă nici somn în oase nu îți crapă zorile
doar trenuri trenuri trenuri în gări cu felinare abia aprinse
nu îți mai pasă de lumină nici de tihnă nici măcar de noapte
te lași ceasurilor în care lumea toată lumea scrie
nimeni nu mai trăiește cine naiba mai trăiește aici strigi șoptit nici măcar în durere
vin negru ți-ar prii dar îngerul îți întoarce iar ceasul secundarele tac mai aproape de cină
acolo ai uitat cândva umbra ta și ai plecat mai departe
altă pagină altă geantă de piele uneori țigări fără rost una după alta una fără alta
cazi adesea și nu mai suporți pământul hoinar hăituit de propriile porunci
tu fără tine cine să te mai adune o dată în timpul vieții
e așa de bine în timpul vieții dar nu mai știi unde începe sau dacă mai tresare în tine mama
inima asta care stă de teamă că în timpul morții ar putea alege patul de lemn fără anii pe umeri
îți amintesc este nouă octombrie și e bine să te așterni măcar un ceas alege tu culoarea drumul femeia
paharul pământul streașina vatra muntele apele
alege tu să trăiești așa cum te scrii mereu cu ochelarii negri de soare
aceeași privire căutând de dinspre tine spre oamenii-îngeri ce ar fi putut să îți fie timp