Și pleci la drum cu inima căuș de sentimente, gândind că lumea în care intri îți seamănă, că lumea asta nu are bătături în palmele iubirii... că nu are spini sau cioburi înfipte în tălpi sau în privire... si sângerezi lovit de lacrimile tale, fâlfâind niște aripi mușcate de toate furtunile celor fosti proprietari de simțăminte... Și-ai vrea să schimbi tu lumea asta tăbăcită de: hei rup cu capul la zidul unde ajung toate păsările oarbe de realitate... ce de pene infrunzite galben ruginiu, ce de oase aerate...
Orbești de atâta lacrimă și, doar în fața zidului ajungi să înțelegi că în toate stolurile păsărilor de vis importatnt este să dai singur din aripi...
Și dacă vrei să nu ajungi să înalți acest munte de oase aerate ar fi bine să-ți păstrezi curat căușul inimii cel plin de sentimente, să nu mai încerci zadarnic a schimba lumea, fiindcă ea - lumea te va schimba pe tine asimilându-te... zboară în vis, in cuvânt, și-n iubire... clădește o lume în inima ta.