Mamă, de ce ai plecat în lumea de dincolo
în timp ce noi, copiii tăi, visam
că suntem în brațele tale
și nici chiar moartea nu te-a auzit
când ai închis ușa încet

transpirația mâinilor mele mici
s-a uscat de atâta așteptare
în casa noastră
nimic nu mai respiră fără tine
totul sângerează

știu că nu mai ești
decât o lumină pitită
sub pervazul ferestrei de la stradă
și doare rău, mamă

de ce ai plecat fără să ne spui
cum se trăiește fără tine
cum se ține noaptea în frâu
ca pe un cal nărăvaș
când pereții se strâng
iar amintirile cresc
ca iarba prin crăpăturile
pământului uscat
din grădina din spatele casei,
văduvită de mâinile tale

ai ales să pleci în ultima zi a lunii
când tăcerea era mai grea decât cerul
și Dumnezeu părea ocupat cu alte treburi

te-am strigat, mamă
dar numele tău s-a făcut pasăre
și a zburat într-o direcție
unde nu există întoarcere

cum e timpul acolo, mamă?
ți-ai luat ciorapii vechi
pe care îi coseai mereu
ca și cum ai fi vrut să repari
nu haina,
ci timpul?

aici
timpul s-a rupt în bucăți

vedem mereu scaunul
pe care nu te-ai mai așezat niciodată

stăm la masa unde ne împărțeai pâinea la cinci
iar tu
te lăsai la o parte

mi-e teamă că într-o zi
nu voi mai ști
dacă te-am visat
sau dacă ai existat cu adevărat

de aceea te strig în fiecare seară
înainte de apus
nu ca să te întorci — știu că nu se poate —
ci ca să mă aud pe mine
că încă sunt copilul tău
rămas pe țărm
în timp ce tu ai trecut Crișul
repede, desculță,
să nu-ți uzi pantofii primiți de la tata
chiar de ziua ta

și poate
când voi învăța să merg prin întuneric
fără să mă sprijin de amintire
voi înțelege
că plecarea ta
n-a fost o fugă
ci o trecere

până atunci
îți păstrăm locul la masă
și durerea —
ca pe icoana din peretele văruit în alb
care nu cere minuni
ci doar să fie privită

mamă
de ce ai plecat
când eu încă
nu terminasem
să cresc