- Tu ce ești?
- Eu? Nimeni…nu m-a întrebat, niciodată, ce sunt. Sunt…mai întâi de toate, mamă. Sunt mamă, bunică, nevastă. Sunt femeie. Sunt soră și verișoară, sunt mătușă și noră.
- Ce multe ești…
- Daaaa, și încă mai sunt, sunt și fină și nană și nașă, sunt cumnată, nepoată, prietenă și uneori cred că sunt copil.
- Ai vrea să fii și altceva?
- Aș vrea să fiu muzică, poezie și câmp. Coloana infinitului. Dor și fior, plutire să mă strige. Un sat să fiu. Cu oameni harnici. Sau poate chiar un dârz soldat. Să fiu un nor și apă dulce și sărată. Floare. Lumină. Nisip. Dar de ce nu, chiar o urare scrisă pe un geam înghețat. Să fiu răsărit și amurg deodată într-un copac, curcubeu peste munți și pană de-aripă. Meduză. Scaun. Mai bine o bancă. Fulg să cobor peste umărul lui și val să mă-nalț între poteci neatinse. Sau să-i fiu lipsă. Fluture mi-aș dori… Să fiu urmă de pași, muză târzie, să fiu cuvintele de iubire scrijelite într-un colț de perete și primăvară sau chiar fantezie. Rouă mi-aș mai dori…în joacă.
- Ce ai dori să mai fii?
Pun capul în jos, tac o vreme și cu ochii umezi răspund:
- Dacă s-ar putea întâmpla, îngădui, să mai fiu pentru o clipă….. fiică. Să mai retrăiesc micuțul meu rai din brațele mamei. Să simt mâna tatălui care mă învelea cu pătura până la urechi - să nu răcești, Nica.
Emoțiile potopesc spațiul….
- Dar tu, tu de ce ai venit în visul ăsta să răscolești? Ce ești?
- Eu, am venit să te țin în brațe și să te învelesc, să te simți preț de un vis în micul tău rai. Eu sunt cineva așaaaa, ca un înger.