Când a ajuns în sudul Spaniei, bărbatul nu căuta nimic anume. Avea un rucsac cu fermoarul stricat și o convingere vagă că mersul pe jos îl va ajuta să-și țină gândurile într-o ordine suportabilă. Dealurile îl primeau cu o verdeață recentă, ca o promisiune făcută în grabă, iar el se simțea pentru prima dată de mult timp nevoit să accepte promisiuni fără să le verifice termenii. Mergea încet, cu o atenție aproape morală față de pașii săi, de parcă pământul ar fi avut memorie și ar fi putut să-l judece.

În tinerețe, fusese învățat că istoria e o succesiune de cuceriri explicabile. Mai târziu, a înțeles că istoria este doar felul în care oamenii își justifică eșecurile. Își amintea discuțiile aprinse din familie, mesele care se terminau brusc, ușile închise cu o precizie ostentativă. Tatăl și mama lui nu se despărțiseră dintr-un motiv limpede; se despărțiseră pentru că fiecare voia să fie absolvit de celălalt. Când femeia rămăsese singură, arsese fotografii ca pe niște dovezi false. Păstrase una singură, dintr-o zi în care dansase fără să știe ce urmează. Acea fotografie devenise pentru el o lecție despre cum adevărul supraviețuiește doar când e incomod.

În orașele mici prin care trecea acum, bărbatul dormea în camere închiriate de văduve tăcute. Le plăcea să-l asculte vorbind puțin, ca și cum tăcerea lui ar fi fost o formă de politețe rară. Le ajuta să mute scaune, să repare clanțe, să ducă gunoiul. Îi plăcea această utilitate modestă, pentru că nu cerea explicații. Într-o astfel de casă, a găsit o bibliotecă improvizată, cărți fără copertă, pagini îngălbenite. A citit despre oameni care plecaseră și nu se mai întorseseră, despre alții care se întorseseră și nu mai fuseseră recunoscuți. A înțeles atunci că întoarcerea nu e un act geografic, ci unul moral.

Într-o dimineață, a decis să urce pe un deal ars de soare. Nu pentru priveliște, ci pentru efort. Pe drum, a întâlnit un bătrân care aduna ierburi. Nu s-au prezentat. Au mers o vreme împreună, fiecare cu propriul ritm. La un moment dat, bătrânul i-a spus că pământul nu aparține nimănui, dar își amintește de toți. Apoi a plecat, lăsându-l pe bărbat cu senzația că primise un verdict.

Sus, vântul bătea cu o insistență care părea personală. Bărbatul s-a așezat și a scos fotografia pe care o purta cu el de ani întregi, copia celei păstrate de mama lui. Nu o privea des; o folosea ca pe un obiect de greutate, ceva care să-i țină buzunarul închis. În acea zi, însă, a privit-o atent. A observat detalii pe care le ignorase: o umbră pe fața tatălui, o ezitare în pasul mamei. Dansul nu fusese o victorie, ci o amânare.

A coborât dealul cu o hotărâre nouă. A mers spre o mănăstire veche, abandonată parțial, unde călugării primeau pelerini fără întrebări. A cerut să rămână câteva zile. A muncit în grădină, a spălat vase, a ascultat povești care nu cereau răspuns. Unul dintre călugări i-a spus că a ales locul pentru că ruinele nu mint. Ele nu pretind că sunt întregi.

În ultima seară, bărbatul a scris o scrisoare pe care nu avea de gând s-o trimită. Nu era o confesiune și nici o acuzație. Era o enumerare de fapte mărunte: cine a închis prima dată ușa, cine a tăcut prea mult, cine a plecat fără să-și ia haina. A ars scrisoarea într-un vas de metal, urmărind cum cuvintele se transformă în cenușă fără să se apere.

Dimineața, înainte să plece, a îngropat fotografia lângă un măslin tânăr. Nu ca pe un ritual, ci ca pe o corecție. A înțeles că unele imagini trebuie date pământului ca să poată produce altceva decât amintire. Când a pornit din nou la drum, nu se simțea eliberat. Se simțea responsabil. Și asta, pentru prima dată, i s-a părut suficient.