Astăzi, la miezul nopții, la câteva ore după scrierea acestor rânduri, voi muri. Sufletu-mi va dispărea, va muri în tandem cu mine ori, mai degrabă, moartea sa va însemna moartea mea. Nu voi merge în rai, în iad ori în purgatoriu, nu voi colinda pământul spiritual, nu vă voi veghea, nu voi ști ce a rămas în urma mea, de m-oți plânge ori de mă veți uita, cine când și cum va fi aflat de moartea mea. Mă irită nespus expresia ,,a trece in neființă” pentru că se opune in mod direct credințelor mele despre moarte. Când voi muri nu voi fi neființă, nu voi fi nici măcar mort, căci pentru a fi în vreun fel trebuie sa exiști într-un fel. Astăzi, la miezul nopții, eu nu voi mai ,,fi”. Voi muri fără să mă zbat, fără să țip, fără vreo durere ori suferință în sensul imediat și propriu al acestor cuvinte. Oricât de bizar ar putea suna, suferința vine defapt din viață ori, mai bine zis, din experimentarea ei în mod pasiv.
Mereu am trăit în viitor. Când aceste cuvinte vor ajunge la voi, eu voi fi fost deja apus, imun la durere, imun la tot. Suferința cea mai mare este deci acum, presărată printre paragrafe, rânduri, cuvinte și caractere, înainte și după virgula anterioară și chiar în interiorul ei, în fiecare moment, în fiecare mișcare a acului de ceasornic, în gândul că voi rămâne ce sunt și nu-mi e dat să ajung ce aș fi putut fi, în gândul că am risipit puținii mei ani și în toate golurile dintre aceste gânduri. La cea de-a douăsprezecea bătaie a ceasului, corpul meu va fi de-ampururea rece, numai bun de aruncat în pământ și transformat în hrană pentru viermi, însă așa ceva nu se poate întâmpla brusc, întrucât căldura este o mărime fizică de proces. Când am început să scriu aceste rânduri, deja simțeam cum mi se răcesc picioarele. Acum stau cu fesul în cap, pentru a-mi încălzi urechile. Într-un fel, e o senzație familiară, întrucât moartea m-a mai încercat până acum, am mai avut picioarele reci și chiar și urechile, însă acum e diferit. Întotdeauna m-am încălzit cu idea de viitor, cu sentimentul de speranță, cu credința în mai bine, am privit fiecare moment în care o parte din mine murea ca pe o răceală comună, a cărei destinație finală e însănătoșirea completă, chiar și atunci când ea se termina și constatam că un deget mi-a degerat și trebuie amputat. Acum însă, nu mai am acest narcotic, nu mai am nicio altă opțiune decât acceptarea morții mele, iar asta mă face să sufăr enorm.
Mereu am trăit în viitor. Tot repet acest lucru în speranța că vă va ajuta să-mi înțelegeți neliniștea, teama, frustrarea. Moartea mea este, în mod ironic, cea mai bună lecție de viață pe care aș putea-o trăi. Într-o altă viață, moartea a fost un profesor isteț, care dădea des teste elevilor și care umplea foile de cerneală roșie, anume pentru a le arăta acestora unde greșesc, unde mai au de lucrat. Punându-mi viața în termini logici, aș putea spune că ea nu ar fi putut fi sub nicio formă corectă, deoarece era construită pe o premisă greșită, pe premisa viitorului, pe idea că am timp. Probabil că acum, citind aceste gânduri, râdeți în hohote de ignoranța mea: ,,Ce ins naiv, i se arată clar greșeala din pricina căreia a suferit 16 ani și de-al naibii ce e continuă să o facă, să se gândească numai la clipa de după. El însuși a zis-o, căldura e o mărime de proces iar viața însăși e căldură. Știe că nu există destinație finală, că totul e despre proces și totuși se ambiționează să rămână cu gândul la sfârșit, de parcă așa ceva ar exista măcar”. Tragedia situației mele pe care nu vreți să o înțelegeți e cuprinsă fix in reacția voastră, în dreptatea absolută pe care o aveți. Sunt condamnat să mor așa cum am trăit, plin de speranță, de deziluzii, de viitor, plin de gânduri și de idei în care nici eu nu mai cred, dar care au rămas împietrite cu totul în mine. Știu că eu nu voi mai fi odată ce viermii îmi invadează inima, o mănâncă și depun larve în resturile ei, odată ce devin pământ fertil din care să crească iarbă ori arbori, și chiar mai devreme de toate astea, la ora 12, fix în acea clipă. Nu-mi pasă de ce va fi cu adevărat după, dar pentru liniștea mea de acum, trebuie să-mi promiteți că-mi veți trăi voi viața.
Sunt un om foarte egoist pentru că vă cer ce va urma, pentru că vă cer să o luați pe drumul ce mi-a adus sfârșitul, dar mă tem că e singurul lucru pe care-l pot face în disperarea acestor momente. Am trăit toată viața în viitor, într-un viitor paradisiac, un viitor în care toate visurile mele sunt realitate. De aceea am tot umblat viu și fără de viață cât am trăit, pentru că viața mea era una imaginată, proiectată, una ce exista doar în mintea mea, una compusă nu din emoții, ci din fantezii. Vă cer deci să mă nașteți post mortem, să faceți din fiecare vis transformat în frustrare secătuitoare o realitate palpabilă, născătoare de viață. Vă cer să uitați noțiunea de plan b, să iubiți fără plasă de salvare, să faceți sacrificii fără certitudinea unei răsplate, să trăiți fără teamă, să publicați toate versurile scrise, să spuneți lumii tot ce gândiți, tot ce iubiți și tot ce vă doriți cu mândrie, nu cu rușine. Respectați-vă voi părinții, iubiți femeia de lângă voi, țineți voi capul sus și, după toate acestea, vărsați un pahar de vin pe pământ, aprindeți-vă o țigară, ardeți memoria mea odată cu tot ce sunt, tot ce am fost, și lăsați-mă să admir tot ce aș fi putut fi.