Pe ușa blocului, cineva mi-a mâzgălit numele cu un marker albastru și un smiley exact ca în Smile, de parcă viața mea ar fi un stick USB găsit în iarbă: îl deschizi doar din plictiseală, stai la dubii să nu prinzi vreun virus, dar o faci oricum — curiozitatea e cel mai vechi antidot pe care-l avem.

Vecina mă întreabă în lift dacă mai scriu poezii. Îmi spune că, acum câțiva ani, aflase de la maică-mea. Îi zic că mai fac, din când în când, câteva tentative de a-mi sugruma timpul înainte de culcare și că nu le pot numi poezii; sunt doar schițe, mici pansamente ca să mă simt provizoriu, mai om.

Îmi povestește că iubește literatura, dar numai până se înserează. După aceea se transformă într-o persoană strict practică, care nu mai crede în nimic ce nu intră la deduceri fiscale. Dau din cap, încercând să memorez un titlu debusolant pentru noile mele schițe. Când vreau să intervin cu o replică, ușile ascensorului mi se închid în nas și mă aleg cu încă o discuție ratată — o ocazie rămasă la etajul precedent, care ar fi putut să-mi umple nopțile cu un strop de sens.

Seara ies pe balcon. Vecinul de la doi vorbește singur în bluetooth, dar eu n-am căști și tot mă sperii, la modul cel mai sincer, că poate în sfârșit aud vocile pe care n-am avut curajul să mi le inventez.
Mă iau prin surprindere înainte să intru în faza adâncă. Încerc să le ignor, dar ele se intensifică și îmi proiectează efecte din Inception ori Doctor Strange: distorsiuni, secvențe suprapuse, trailer-e pentru o viață pe care n-am trăit-o. Aș putea să le opresc, o știu, nu e prima dată. Dar acum doar aștept să văd ce urmează. Singurul regret e că îmi lipsește popcornul.