Stârnește-mă,
așează-mă, din nou, pe sârmă
deasupra prăpastiei
ca pe un acrobat și
pândește-mă,
rămâi în văgăună
și suflă cât vei putea,
foșnește-mi pământul,
clatină-l,
adu întunericul și,
de vei putea,
adună norii cu furtună cu tot
să mă înghită.

Nu, nu voi putea
să-mi iau ochii din ochii Lui,
rămân ca o ancoră vie.
Iubirea
mă ține
și când la Tine, Doamne, mă uit
pentru tot altceva devin orb,
orb de cuvinte,
de simțiri,
orb de iubiri travestite.
Doamne ține-mă Tu
și voi fi ținut,
așa,
strunește-mă
Tu.