Te privesc în ochi și meditez că vizitarea unui fost iubit este o mitzva, chiar dacă va trebui să mă vizitezi singură, ca unic suflet pereche.

Trăiești o îngustare a gândurilor și a aerului, de parcă ai supraviețui cămăruței de la Păltiniș, de unde bănuiești doar că nu mai există scăpare decât pe verticală. Se mai deschide câte o fereastră, de sus, și el, trupul geloziei, privește repede înăuntru, îți zâmbește distrat, închide fereastra, și dispare. În timpul acesta tu ești prizoniera ta și nu poți să mergi nicăieri; străzile ce-ai fi putut să le străbați de mână cu el, rămân neumblate.

Cum să fie posibil să te afli pretutindeni, la orice tresărire, la orice pas? Nu vei mai fi tu însăți. Aerul își are pervazurile lui, cuvinte risipite ce prind conturul celui cu care vei trece, îmbrățișându-l, pervazul ferestrei, spre lumea așa cum o vezi tu, spre el.

Te privești în ochi și adori fierbinte un Zeu pe care nu-l vei atinge niciodată. Ceilalți, rămașii, nefiind decât prilejuri de gelozie tandră. Poate te-ajută însă să iubești altfel. Fără a decide asupra vieții și a morții, fără teama pentru celălalt, pentru fiecare oră ce poate pune în pericol o existență, responsabil.

Dacă nu ar exista un sfârșit, gelozia ar fi suportabilă. Fiindcă ai ști că omul ce ți se sustrage se află undeva și îl vei mai întâlni odată, că poate se va reîntoarce la tine în fugă. Ce iubire este atât de puțină încât să nu se gândească la moarte, încât să nu încerce să o frângă? Mă atașez până și de aparența formelor cândva iubite, de-o șoaptă care cheamă vântul.

De aceea, te rog, vizitează-mă singură, ca unic suflet pereche. Ochii îmi ard, și nu mai reușesc să vadă viitorul. Îndărătul tristeților tale se pregătește întotdeauna câte ceva, dar nu te ajută cu nimic să-ți spun asta.