Numai gândurile pe care o singură inimă le-nțelege, izbutesc să mă țină viu. Tot ceea ce mai simt cuprinde o sclipire de nădejde, oricât de multă însingurare s-ar ascunde în spatele simțurilor. O singură atingere îmi este clară, însă deja următoarea îi zdrobește ceva, și aș vrea de aceea să nu mai pot articula, să îți așez tăcând cuvintele unul lângă celălalt, să le admir ca pe niște imagini zâmbitoare dinăuntrul tău, pe care eu nu am mai apucat să ți le explic. Vechile verbe ar fi salvate și le-aș putea compara cu cele noi. Tocmai această povară naivă, că mai târziu, contemplându-ți alcătuirea, voi fi mai mult decât în tot trecutul, regăsind cu uimire ceva ce întâi doar simțeam, îmi botează spaimele cu nemaiauzite nume, păstrând în carnea lor ceva ce mai amintește, neîncrezător, de mine.

Astăzi, în timp ce mă bărbieream, privindu-mi fața albă, mi-am pierdut încrederea în Odiseu, mereu fiind vorba până acum despre o rătăcire prea personală. În oglindă, tu aflai trup, trecere, deveneai superficială, călduță, tandră chiar, agățându-ți respirația de umerii mei.
Impersonalul absenței tale îmi conferă acum cel mai mare farmec, de parcă ai fi adunat întreaga lume la un loc și te-aș fi lăsat apoi, deoparte, sorbindu-i lui Naso leacurile iubirii și pedeapsa de la gură.
Adevărul nu ar fi trebuit niciodată să devină ochiul meu, și vai de sânii ce îl satură. Eu nu-l mai pot înțărca, nu îl pot certa, nu îl mai pot orbi și nici scuipa de deochi. Îl las să privească în teribila lui pace și trăiesc cum nu aș mai putea trăi niciodată.

Sunt preocupat de traducerea gândurilor ce m-au frământat într-un alt grai, cu o altă respirație. Curajul lor se estompează, ele refuză să mai strălucească. Sunt nemulțumite din pricină că nu s-au născut cu o altă expresie. Poartă împreună cu ele lucruri fără de legătură, rugăciuni străvechi, mandale portocalii, leapădă pe drum sentimentele, blazarea, îndrăgostirea. Pălesc, își schimbă formele, își apar lor însele lașe și circumspecte. Iar zborul lor având ceva din cel al pajurii, s-a preschimbat de-acum într-o urmă de reptilă. Este umilitor să te gândești cum tocmai aceste gânduri vor găsi, prin reducere, moderare și finalism, mult mai multe înțelesuri. Cât de repede și-a pierdut înălțarea acel vis scump, străvechi, fiecare mireasmă, semnificația, duhul său.

Așa mi se-mplinesc mie visurile, unul după altul, iubind.
M-am rugat azi să am un vis nou, singurul adevărat, ultimul.
Și-ai apărut ca o presimțire, păstrând în priviri luminile de Hanucca.