viața-i se citește-n ochii pădure,
dulceața lor șterge umbre cenușii,
tunet de șoapte.

chipu-i,
păstrează adânc în el,
doruri călătoare,
infinitul dragostei -
neostoită fântână curgătoare,
speranță,
pavăză pentru zile și nopți închise,
în cotloane de timp învinse.

cum faci?
norul cel mai negru pălește,
soarele tău nu apune,
nu obosește.

să-ți mulțumesc aș vrea...
cum oare?
azi sunt cu tine,
te-am găsit la poartă,
cu mâna streașină ochilor lăcrimând,
mă așteptai,
cu bunătăți pe masă.
palmele tale,
bătătorite de vreme,
duceau cu dor
căldura leagănului copilăriei mele.

fără popas,
ochii tăi poartă
căldură și dor,
lumină în sufletul meu revarsă,
izvor pentru viitor.
în miez de noapte
îl rogi pe Dumnezeu...
să-mi fie călăuză
și braț în locul tău.

mă iartă, nu vin prea des acasă,
așteaptă-mă neîncetat cu același dor.
și te mai rog,
măicuța mea frumoasă,
rămâi fără de timp,
echilibrul și cerul meu fără de nor.