S-a născut cum s-a născut: mut. N-a orăcăit când l-a plesnit doctorul peste fund ca să respire. A respirat fără probleme.
Când a început, pe la patru-cinci ani, să hălăduiască pe lângă casă și apoi tot mai departe, se înțelegea direct cu toți și cu toate. Cu Viperoiu – dacă există o viperă, trebuie să existe și un Viperoi. Dar nu întotdeauna merge: o găină nu presupune musai un găinoi. Dar cu Viperoiu era altceva – se întindea la picioarele lui, ieșind de sub o căpiță de fân, șuierând molatic și adormitor ori de câte ori se întâlneau.
Cu pitulicea se pitulau, se căutau apoi să se găsească și s-o ia de la capăt. Cu codobatura a fost mai greu, dar s-au înțeles perfect, mai târziu. Mierla i-a dat dureri de cap. Nu-i plăcea, de când – întins pe o ușă într-o gară, unde părinții îl duceau spre oraș – văzuse pentru prima oară un mort: o femeie, cu un picior descălțat, cu rochia înfășurată în jurul picioarelor... Nu voia să-și mai amintească. Fusese omorâtă în tren. Auzise apoi că “o mierlise”. De atunci nu i-au mai plăcut mierlele.
Mai târziu și-a dat seama că e o prostie. Și le-a iubit și pe ele, mai ales când l-a cuprins ceva ce a auzit că se numește milă – o milă imensă de el și de toate, fără să știe de ce. Doar că, într-o zi, lângă pomi și în iarbă, a simțit cum seva urcă, hrănind frunzele, iarba și pe el, împreună cu ele. A îmbrățișat pomii din jur, a mângâiat iarba și a fost fericit.
Cu motanul Tanu e altă poveste – ți-o spun altă dată. Dar cu drumul de țară descoperit de el, rămas neștiut de alții, e ceva fermecător. Un drum care se intersecta cu o cale ferată și avea o barieră ce se ridica și cobora mereu. Trecea pe acolo un marfar sau un accelerat fantomatic, care veneau de nu se știe unde și mergeau spre un "oriunde".
Lângă barieră era o baracă – un canton. Din și în canton intra Ea: o fetiță puțin mai înaltă ca el, subțirică, cu o rochiță pe care vântul o mângâia jucăuș. Avea picioare zvelte, încălțate iarnă-vară în sandale. Era cea mai frumoasă ființă pe care o văzuse și îi zâmbea, îl privea lung, de simțea că se sfârșește acolo, la intersecția aceea misterioasă. Mai târziu a aflat că fetița era Angelica, colega lui de bancă.
La ore se țineau de mână pe ascuns, de-i treceau toate transpirațiile. Simțea ceea ce, mult mai târziu, a aflat că se numește erecție. Ca atunci când, în somn, culcat lângă mama, punea mâna pe sânul ei și adormea fericit.
Ce simțea Angelica era un mister la fel de mare ca “unde și oriunde” sau ca drumul spre conacul boieresc – unde n-a ajuns niciodată. Ea locuia la Școala Agricolă, la etajul întâi, vizavi de școala primară. Vara dormea cu fereastra deschisă, iar într-o noapte, visând Angelica, ea a ieșit pe fereastră, chemat de razele lunii – o pâine imensă, cât roata carului, pufoasă, aburindă.
Apoi Angelica a dispărut. Și l-a cuprins o durere pe care n-a mai cunoscut-o niciodată. Dar o regăsea mereu la acea intersecție de cale ferată – doar a lor – unde îl privea lung, lung de tot, zâmbindu-i.
Să trecem acum la momentul când a împlinit șase ani, înainte să meargă la școală. A venit acasă de pe coclauri. Taică-su îl aștepta:
– Iar ai dispărut, loază! Pe unde ai umblat? Tot nu vrei să vorbești? Ce mă fac eu cu tine?
– Am venit, a zis copilul.
Tatăl nu s-a prins. A bolborosit mai departe, până și-a dat seama, cu ochii cât cepele:
– Ai vorbit?!
De aici lucrurile au luat o turnură cu totul neașteptată. A doua zi dimineață, băiatul i-a zis:
– Eu plec!
– Unde, derbedeule?
– Pe Runca.
Runca era o apă ce curgea lin, apoi făcea vârtejuri. Taică-su s-a crucit:
– Unde dracu’ vrei să te duci?
– În Insula Pustie, ca Robinson Crusoe.
Îi povestise Doda Marina, citindu-i dintr-o carte jerpelită. El nu vorbea, dar înțelegea. I-a plăcut povestea. Tatăl, om cu umor dar și cam șugubăț, l-a luat de mână, i-a făcut o bocceluță, l-a dus până la poartă și l-a dat afară. Mama se agita disperată.
– Tată, tată! strigă băiatul.
– Ce-i, bă?
– Albia!
– Care albie?
– Albia de îmbăiat, în care să plec pe Runca!
– A-ha, albia!
Tatăl s-a dus în șopron, a adus albia, i-a cărat-o până la malul gârlei și a plecat. Copilul a târât-o spre apă. Când era aproape, a simțit că mișcă ceva sub mal.
"Lasă tu tristețile, lasă tu tristețile", îi spunea mama. "Uite, afară soarele râde cu toată gura, satul e un zumzet de copii, iar tu stai singur cuc, tu și gândurile tale ca niște viermișori de mătase". Îi plăcea imaginea asta. Mama îi povestea cum viermișorii își țes o căsuță moale în care se ascund. "Asta faci și tu", îi zicea. "Îți faci un cocon doar al tău". Și era frumos în coconul lui moale, unde putea visa orice. "Poate într-o zi o să te transformi într-un fluture", spunea mama.
Și acum, aproape că devenise fluture. Dar s-a trezit: ceva se mișca sub mal. Era un pește negru de mâl, mai lat decât lung, cu o coadă bifurcată, solidă, pe care mergea vertical, grațios. Și a șoptit gutural:
– Vai, ce m-ai speriat...
A înclinat capul pe umărul copilului. El și-a dat seama imediat: era Peștele-Vineri. De-atunci, nu a mai cata-dic-sit să vor-bea-scă. Și au plecat împreună spre Liniștea din Insula Pustie a lui Robinson Crusoe, unde au trăit mulți ani fericiți, tăcând – cum tace un pește – până în ziua de azi și de acum încolo.
*
Copilul devenit om mare, dacă simte că viața îl taie la rădăcini, dă o fugă în Insula Pustie, unde îl așteaptă Peștele-Vineri. Și îmbrățișați, tac... peștiuc.