Erau altfel iernile. Eu le-am privit prin ochii unui copil, care de-abia aștepta să ajungă la țară. Nu avea cum să nu fie bine. Nu îmi puteam petrece o vacanță tristă sau fără farmec, pe malul Borcei, în satul bunicii, din partea mamei. Copiii au, în spiritul lor, o dorință a reîntâlnirii, atunci când sunt departe de ceea ce iubesc. Iernile erau grele în Bărăgan, cu ger, cu zăpezi mari, viscolite. Mă rugam să ningă. Mult, cu cei mai mari fulgi. Sau să fie viscol, iar casele să fie acoperite, aproape în întregime. În tren, îi ascultam pe bunici vorbind și îmi dădeam seama de un lucru: că între gândurile lor și ale mele era o nepotrivire. Bunica repeta, șoptit: "Cine știe de nu ne-o prinde vreun viscol... Aici rămânem!" Printre atâtea altele, bunicul avea serviciu. Și, mai mult de-o jumătate dintr-o sâmbătă și-o jumătate dintr-o duminică, nu putea rămâne la țară. O gestiune grea. Trăia într-o stare de continuă oboseală, pe care i-o observam în tăcere și în sobrietatea privirii în gol. Când furtuna, din verdele tulbure al uităturii, se liniștea, tot ce văzusem în ochii lui devenea amintire. Cine știe... Poate că erau troiene și în Buzău... Auzisem, la știri!
Mă gândeam că este și-un gestionar al sufletelor. Făcea tot posibilul să fie bine pentru toată lumea. Nenea Tică, 'nea Costică, domnu' Ene îți strângea inima cu căldură. Schimbarea vremii se întâmpla și basmul mi se așternea la picioare. Aveam bunici, aveam unchi, mătuși, veri, prieteni, animale. Case cu fumul ieșind pe hornuri, în armonie cu acoperișurile albe. Visam să rămână totul așa. Oamenii mergeau încet, oprindu-se pentru odihnă. Viața bătea înainte și tălpile săniilor trase de cai erau încălțări rezistente. Lăsau urme în zăpadă pentru rezolvarea cerințelor de zi cu zi. Iar ale noastre luau avânt, din vârful dealului, pe pârtia de unde troianul unise gardurile caselor, ca să atingă aproape mijlocul Borcei înghețate.