m-am trezit devreme
înainte ca lumina să își caute
forma printre storuri.
pe zidul casei / în jocul de umbre
lăsat de lampadar / se desena un chip
din amintiri conjugate într-un mod ireal.
// nu era prima dată //
când eram copil credeam că zidul
îmi păstrează secretele / că își schimbă expresia
ca un oracol uitat de zei –
acum știu că e doar o iluzie.
dar ce altceva e viața / dacă nu
o pareidolie a sufletului nostru naiv,
o lume care ne privește înapoi
cu propriile noastre contururi pe față?

În surdină / din telefonul lăsat pe podea
o chitară electrică deschide un tunel sonor,
o poartă spre altceva.
un ritm care mă ține între lumi,
ca un fir invizibil între pământ și cer,
între ceea ce am fost / și ceea ce
n-am avut curajul să rămân
în cele din urmă -
un selfie cu Dumnezeu
colțul rupt al unei file de calendar
peste hieroglifele unui acord apăsat
și două consoane.

pe noptieră / o carte deschisă la întâmplare.
o poezie pe care n-am terminat-o aseară.
o arcă mă așteaptă să urc,
să mă las dus pe un fluviu de gânduri contrare.
dar azi e jazz / nu poezie / poate onirograme.
ÃŽmi trag un pulover peste umeri,
îmi prind șireturile la bocanci,
mă ascund în copilărie.

În baie / oglinda îmi reflectă chipul
într-o expresie pe care nu o recunosc.
poate că nici nu mai e al meu.
poate că fiecare dimineață
e un ritual al reinventării,
o mască proaspăt turnată
peste frontispiciul nopții.

ÃŽntre ceea ce visez
și ceea ce trebuie să rămân
e un pod de sticlă sub care curg
toate versiunile mele abandonate.

mă uit spre ceașca de cafea.
e neagră, aburindă / ca o intrare într-un vis
care n-a fost scris niciodată.
sorbind din ea / îmi beau propriile umbre
și le las să-mi încălzească sufletul / acolo,
în această imagine de lampadar,
acolo / lângă zi,
lângă poartă.

dar afară e soare.
În căști începe un solo de saxofon.
e lumina aceea caldă / clară /
care te face să simți
că poți lua
lumea de la capăt.

inspir adânc.
apăs play.

astăzi voi urca
cu pași de lumină pe o scară invizibilă.
Și poate // doar poate //
voi ajunge la mine.