în constelația acestui oraș
amintirile mele sunt impermeabile
aidoma unor insecte prea lungi –
o juxtapunere de conținut
când totul capătă sens
când umbrele nu ne mai vorbesc
despre evadare și homeostază.

în realitatea mea
îmi pregătesc / kilometri întregi de marcaje
potcoave de cai în ritmul circadian
al vechilor semizei / și o stare de loop
între două semivocale.

nu e nevoie să strig.

toate aceste impulsuri
se transformă-n pământ
un adaus de mușchi și licheni
un fel de Fata Morgana.