Viața-mi ia și din puțin,
Aș mustra-o, da m-abțin...
Mușcă, trage până rupe,
Pune sângele în cupe,
Să îl soarbă ca pe vin,
Nu crâcnesc, mă rog, și-nchin.

Ca o undă violet,
Îmi trec zilele colet,
Răsucite, tăvălite,
Păgubite, pârjolite,
De o soartă cu blestem,
Dusă până la extrem.

Calcă grav și zdrobitor,
Cu fason de creditor.
Prin nemeritată vină,
Spăl o lacrimă virgină,
De durere...și atât!
Ea îmi ține de urât.

Cu un ultim testament,
Unde visul e absent,
Trece...pe-un tărâm aparte,
Îngerii mă strigă-n moarte,
Și-n privirea lor, în zbor,
Văd trecutul zdrobitor...