Tablou imens

Esența de brad, proaspătă și curată, plutind în aer ca o suspensie fină, pătrundea în încăpere cu o ușurință aproape magică, ca o mireasmă gata să se toarne într-un ceai, însă se estompa rapid, pierzându-se în aburii aromați ai cafelei. Amestecând cu o mișcare fluidă și rapidă, dar totuși cu o precizie care trăda o deprindere veche, se lăsa purtată de gesturi ce nu erau un semn de grabă, ci de obiceiuri adânc înrădăcinate, o rutină plăcută, confortabilă. În acele momente, răsăritul părea să fie mai mult decât un simplu început al zilei; era o invocație a u nei noi posibilități o șansă de a privi dincolo de oboseala trecutului. Fiecare rază cădea pe pământ ca o sămânță de speranță, și în fiecare pas pe care îl făcea viața, începând să se trezească, se ascundea un ecou al eternității. Totul părea să respire în același ritm, iar, în acel dans tăcut al luminii și umbrelor, timpul își pierdea orice sens. Și în mijlocul acestui tablou imens, fiecare suflet se simțea ușor mai liber, mai viu, ca o pasăre care își întinde aripile pentru prima dată sub cerul unei lumi neîntinate. Răsăritul nu era doar o schimbare a zilei, ci o chemare de a crede, de a simți viața în fiecare fibră a ființei. Era o promisiune că fiecare început este doar o fereastră deschisă spre infinit, unde fiecare zi poate deveni …o poveste nouă!

culorile verii –
florile de lavandă
grele de roua