Poetul depune coroane de metafore pe mormintele amintirilor sale.
*
Și înțelepții vorbesc mult. Dar nu cu oamenii.
*
Cine a scris povestea primului covor zburător? Vântul toamnei.
*
Lacrima - valul mării din mine care caută atingerea țărmului tău.
*
Ce poate face un poet cu gândurile și sentimentele sale? Exact ce a făcut Iisus cu peștii și pâinile.
*
Pentru mine, toate durerile sunt flori căzute din cer. Iar poezia, un parfum pe care-l creez din petalele lor.
*
Sufletul - un fluture care se chinuie să trăiască în floarea carnivoră care l-a înghițit.
*
Pentru poet, "să faci un copil și să sădești un pom" înseamnă să faci un poem și să sădești o lume nouă.
*
Poetul coboară cu arcușul gândirii pe vioara cuvântului.
*
Cel mai greu naufragiu este pe marea dorurilor neplânse.
*
Piatra se lasă lovită de valuri, dar biruiește prin liniște.
*
Eu pieptăn steaua cu gândul.
*
Numai cenușa are dreptul să vorbească despre foc, numai marea despre sufletul înecatului, numai umbra despre pasărea împușcată în zbor.
*
Ard fără să-mi vadă cerul flacăra. Ard în interiorul lacrimii mele. Ard ca lava în mare, dând naștere unei insule de cuvinte...
*
Cu o singură lacrimă, nu se face fericire. Cu o singură durere, nu se face veșnicie. Cu un singur cuvânt, nu se face poezie. Doar el, Dumnezeu, poate face totul, plecând de la singurătate și singularitate. Și doar El, cu un singur cuvânt, poate face poezie. Poezia aceasta este însăși existența. Noi și viața noastră. Deci, ce este poezia mea? Doar un fragment din existență. Doar o literă care încearcă să descopere cuvântul lui Dumnezeu.
*
Înțelepciunea, un fel de femeie de care te-ndrăgostești la prima durere și pe care ajungi s-o iubești din tot adâncul durerilor tale, dăruindu-i, spre îngrijire și creștere, cel mai frumos copil: copilul din tine.
*
Omul cu adevărat frumos înflorește la bătrânețe, fiecare rid fiind petala înțelepciunii sale.
*
Adevărata frumusețe presupune o muncă asiduă în spațiul interior, o șlefuire atentă a gândurilor și a sentimentelor, o descoperire a zborului la capătul unui mers târâit prin subteranele ființei. Ea nu este disperată din cauza timpului care își lasă amprenta pe chipuri, ea nu caută aprecieri reale sau virtuale pentru a i se certifica existența. Din contră, ea caută piatra, portativul, șevaletul, hârtia, din nevoia de a se dărui întru totul, fără a cere nimic înapoi. Ea primește, oricum, în orice clipă de inspirație, îmbrățișarea divinului.
*
Și poetul, ce e poetul? Un profet obosit ce se chinuie să despartă marea sângelui cu toiagul de fum al cuvintelor.
*
Mireasa poetului e veșnicia. Iar poezia, buchetul miresei.
*
Dumnezeu a spus să fim înțelepți ca șerpii. Iar noi am ales să fim mai veninoși decât ei.
*
Poezia îi cade poetului în palmă ca o floare ruptă din cer.
*
Sufletul - aripa care nu se lasă niciodată învinsă.
*