un corb sătul de brațul lunii
pleoscăie încet cu ciocul
în patul meu de ape.
prin el, gemetele toamnei apasă
căi ferate avariate,
în timp ce pilitura de mercur
a unui chip, stă ascunsă
ca un bilet galben, nefolosit
în buzunarul unui mort.

*
era acolo
când mi-au căzut dinții de lapte.
acum își ascunde privirea
până și-n boabe de piper.
și rămân trează uneori
să privesc jungla de păianjeni,

păianjenii
care coboară pe funii subțiri
să-mi gâdile aerul deasupra feței
ca avioanele deasupra patului
unui copil pe cale să adoarmă -
atât de mici,
că simt un instinct matern
de a-i crește în ochi,
să stau puțin mai mult în fiecare noapte
dezlegându-le firele de puf,
ca sârma ghimpată,
mai lungi decât picioarele.

*
și când corbul își bate aripile
în patul meu de ape, cânt
cu vocea lor
o voce groasă ca smoala
pe care alunecă luna
până ajunge la tălpile mele.
și zambind, parcă simt
cum îmi cresc iar
noi dinți de lapte.

dar în toamna asta, mi-am promis
că nu-i voi mai lăsa
să cadă toți
deodată.