stăm la masă și ne certăm cu racii.
eu îmi imaginez cât de adâncă era apa iar tu
le smulgi carnea moale și te-neci cu aburul.
cerul cântă, leneș, cu ultimele stele rămase,
cuvintele noastre fierbinți
ca asfaltul măturat.

poate e timpul să-nvățăm flamenco
până dimineața

baila baila baila aud prin somn
o șoaptă ca o insectă
sau tremurul unei limbi de șarpe,
când toate capetele roase de insolație visează,
tu nu ești.
te săruți
cu pielea unei umbre ondulate
și părul negru îi miroase a roșu.
mi-a furat din corp toate atingerile tale,
lăsându-l rece.

și mă gândesc
ce ar fi dacă m-aș pierde acum
printre genele nopții andaluze?
că lumea mea deja devine
mișcarea circulară a unui roi de furnici
în agonie
și deși azi plouă cu pâine,
aș vrea să fac ce mi-am dorit mereu -
să dansez cu racii,
chiar dacă nu știu să înot