Să nu mă uiți, azi noapte dormeam cu capul pe palme
Iar în ochi îmi intrau îngeri

Îmi trimiteau vise,
Le simțeam atingerile aveam nevoie de orbite noi și de niște ochi albaștri, cu care să merg mai departe
Să îmi fac treburile, din casă, din afara ei, aveam nevoie de plămânii mei ca niște bureți
Ca niște ciuperci, din care se fac samovare de liniștire
Și ceai de mentă curată
Dintr-o Icoană se vede pădurea și îmi spune să plec
Visurile mi se mișcau aurii pe sub pleoape
Căci fiecare copac mi-a trecut mai demult prin carne și mi-a lăsat scoarță pe dinăuntru
Cartografiam fiecare frunză frumoasă iar peste brazi nu se face niciodată toamnă
Cât se vede piciorul subțire și rochiile să foșnească în sălile balului plin de cristale
Și ce dacă nu m-ai iubit prea mult, te-am iubit eu dublu
Sau
Și ce dacă m-ai iubit și eu sunt suficiența ta...
Îmi pare că miroase a clor pe praguriile instituțiilor
Numai ce a trecut pandemia
Însă, în sălile de bal, este cald și tu ai, în mâini, tocul meu rupt.
Haidem, să îți pui o rochie albă
Și lungă.
Căci altfel nu se mai aude bruma de vals, printre mirosul fin de tabac.

Paharul de vin să cadă și să se spargă de pământ
Cu un zgomot cristalin.
Pe dedesubt sunt insecte, iar eu sunt din nou bătrână
Țin în minte absolut totul,
Însă Titanul merge mai departe cu baschetul lui și cu picioarele mele subțiri și uscate ca laptele
Ojă roșie în gură, limbă ruptă, ruj pe degete...
Cămătăretule,
Picioarele mele sunt frumoase de fapt,
Așa se vede lumea,
Câteodată
De sub fereastra semideschisă.