Catifeaua roșie cu umbre negre îți mângâie puful pielii bronzate. Privirea mea e ca o pensulă care te vopsește toată seara cu dorință, de la pantofi, până la linia frunții late, în timp ce îmi mulez buzele pe un cannelloni cu migdale. Când e lună plină, îmi plac clișeele - vom asculta Milva. Te voi săruta pe gulerul cămășii care încă miroase a săpun, probabil călcată de mama ta. Am să te mângâi pe briceagul cumpărat în Catania și îți voi șopti că vreau să-mi înjunghii frica de viață cu el, apoi să mă săruți apăsat pe rana șiroind ca un strugure roșu. Să ne tăvălim trupurile arse de soare pe pietrele reci ale aleilor înguste, care sunt precum niște dinți imenși și nu se sparg niciodată, nici după moarte.

Dinții nonnelor cu probleme emoționale care atunci când țipă, toate tarabele și anticariatele zbârnăie, toți porumbeii zboară de pe mormanele de portocale, o întreagă generație de bărbați, încă nenăscuți, tremură. Un neam nobil inventează pasiunea și cioplește arta, pasiune care alimentează comportamente borderline. Pasiunea unui italian e trauma de copilărie, acceptată cu picioarele deschise, prin puterea frumuseții mediteraneene. Când un bărbat e frumos, și durerea lui e specială. Și tăcerea. Iar pielea măslinie și ochii negri sunt un dar de la stelele care au murit. Nici macar nu știu cine ești, doar bei espresso martini la două mese depărtare de mine. Cafeaua e pentru oamenii care vor să trăiască, martini e pentru cei care vor să viseze. Știu că greșesc, dar ești prea atrăgător ca să nu fii interesant. Vreau să stau cu tine, cu singurătatea ta și să visam cum Michelangelo cucerește istoria artei, iar în timp ce mă mângâi, să privim printr-o crăpătură de cearșaf, cum face dragoste cu modelele lui.