ce strop de soare vedeai printre pietrele reci uimite și ele
nu aș ști să spun
doar draperia aceea de culoarea sângelui închegat
prinsă într-un nod părea să fie ultimul semn
din povestea în care s-au iubit un el și o ea
în acel castel te priveam ca pe o floare
care a încolțit întâmplător dintr-o margine de stâncă
și respiram pe furiș
aerul din preajmă de teamă ca nu cumva
culorile pe care doar tu le vedeai
să nu se mai prindă pe pânza ce aștepta
iar și iar mângâierea pensulei
alături de mine
îmi părea că te priveau toți cei care au trecut pe acolo
cu mult mai devreme ori mult mai târziu
la cum tremurau agățați de o grindă
chiar și liliecii iubeau firele de lumină
pe care tu le împleteai fire de borangic
între vopsele
acum îmi pare rău că n-am știut să pictez și eu
te-aș fi păstrat așa cum erai
o cătălină
chip ales din a fost odată ca niciodată
încă mă întreb dacă nu cumva
privindu-te atât de mult
n-am pierdut momentul când ai plecat
ori poate-ai dispărut când umbrele au zburat
să guste nectarul reginelor nopții