ai fi crezut că, în arșița aceea, la scaldă,
gustam din viața de cârlani și,
pe vale, cu tălpile goale, alergând,
căutam să prindem tot mai mult,
și mai mult
era tocmai invers.
arșița gusta din noi,
să vadă dacă esența omului, pe pământ,
ar mai fi de păstrat
apoi, ne lua, drept tribut,
tot ce ar fi fost mai bun
prin vârtejul în care
nu mai vedeam cărarea

totul s-a întâmplat atât de repede!

cât i-ar trebui unei sticle
să soarbă viața celui care a tot căutat
să spele gustul purtat
înghițind fără să-și mai aducă aminte de când

cum fiecare atom moare în noi
și-n locul lui se naște un altul
ca să mai fim
în fiecare clipă altfel
până afli
că trebuie să renunți la moarte
pentru a muri