Oare câte feluri de orbiri există? E o întrebare legitimă, deoarece se constituie într-un indiscutabil argument pentru a gândi la câte feluri de lumini pot exista, dacă înțelegem că privirea este un mijloc prin care vederea descoperă dimensiunile datorită modului în care luminile, în acest caz, și nu lumina, umplu spațiile întunericului. Prin urmare, se pare că sunt tot atâtea feluri de lumini pe câte feluri de ochi care le privesc există, precum și tot atât de mult întuneric pe cât razele luminii pot pătrunde.
Numai un orb din naștere nu simte acțiunea privirii, pentru că nu are exercițiul vederii care fundamentează orizonturi. Altfel, simți orice privire care te interiorizează unei vederi. Este suficient doar să o îndrepți către alți ochi. Cel care privește prin ei va ști instantaneu că este privit, că existenței sale i se trasează margini.
A vedea este o acțiune care, spre a se înfăptui, are nevoie de mai multe elemente, dintre care, cel mai important, este ochiul, organul care generează liantul dintre imagine și imaginar, dintre vedere și amintire și dintre întuneric și lumină. În acest context, ochiul comportă toate trăsăturile vederii în timp ce nu e vedere. Asemenea unei vioare care cântă doar în mâinile violonistului. Spre a vedea este nevoie de ceea ce urmează să fie văzut, de cela care privește și de tot ceea ce întrupează imaginea pe care o consumă relația dintre aceste orizonturi. Vederea este ceva alcătuit din spații cu sensuri și adâncuri care, spre a fi exprimată, necesită puncte cărora să își raporteze devenirile generate de relația dintre orbire și vedere, arboricolă întindere perpetuă a sinelui fiecărei existențe atât spre adânc cât și spre înalt.