O fotografie veche. Nu este datată, dar, după personajele care apar în ea este făcută imediat după primul război mondial. Atunci bunicul, cel din stânga ofițerului, născut în 1860, avea în jur de 6o de ani. A fost ales nu demult, printr-o adunare populară, primar. Și avea să stea în această funcție peste 20 de ani. Întotdeauna când cei bătrâni povesteau despre acea alegere de primar, ascultătorii zâmbeau iar unii chiar râdeau. De ce? Pentru că cel care a condus adunarea, probabil ofițerul din mijloc, a îndemnat oamenii să facă propuneri. A fost propus Nicolae Dragotă, bunicul.

- Îl vreți primar pe Niculae Dragotă? a întrebat ofițerul.
- Îl vrem, îl vrem! Au strigat cei mai mulți.
- Mai sunt și alte propuneri ?
După o tăcere prelungită, se auzi alt glas.
- Îl propun pe Gheorghea Visicului !
- Îl vreți pe Gheorghea Visicului? întrebă ofițerul.
- Îl vrem, îl vrem! Se auziră câteva voci. Majoritatea oamenilor au început să râdă.
- De ce râd? Întreabă ofițerul.
Pentru că cei ce-l vor pe Gheorghe sunt cei doi frați ai lui și un cumnat.

De-a stânga ofițerului este fratele mamei, uncheșu Ilie proaspăt venit din armată. A făcut parte dintre acei militari români din Austro-ungaria care au trecut în armata română după 1918 și au intrat în Buda-Pesta, sub conducerea colonelului Hanzu, viitor general, pentru a înăbuși mișcarea comunistă de acolo.
Mai văd în fotografie tineri cu brasarde tricolore. Fac parte din gărzile naționale organizate în fiecare localitate, după destrămarea statului dualist. Ofițerul era comandantul acestor gărzi naționale. Comanda gărzile din mai multe localități. Venea în sat, povesteau oamenii de atunci, într-o trăsură fără cai, dar care făcea mult zgomot. Domnul cu pălărie este notarul Aleman trimis în sat de Consiliul dirigent de la Sibiu, un fel de guvern al Transilvaniei, până la unirea cu patria mamă. Lângă el se află soția sa, învățătoarea satului. Cei doi, soț și soție, după înființarea Universității din Cluj, se înscriu aici, el devenind avocat și ea profesoară de Limba română. Își dorm somnul de veci în cimitirul din Sibiu aproape de poarta a doua. În colțul dreapta sus este Ion Bobeș lângă soția sa. Sunt părinții profesorului universitar Ion Bobeș de la Cluj care a fost primul doctor docent din. România. Îl mai văd în fotografie, în rândul de sus, purtând căciulă, pe uncheșul Zaharie, un alt copil al bunicului primar. Despre el, ajuns soldat în armata Austro-ungară, am scris un capitol în romanul meu Spre Necunoscut
Pe rândul de jos sunt câteva fetițe ce țin în mână steagul tricolor al proaspătului stat întregit. În mijloc, o fetiță de 8-9 ani, este cea mai mică din familia primarului. În anul școlar 1926/27 absolvind Școala Normală Andrei Șaguna din Sibiu, devine învățătoare. Are în stânga pe sora ei mai mare, Maria, care cu toată familia a emigrat în America. Se întoarce în țară după ce în 1931 le moare într-un accident de automobil fiica Sabina. Tot aici cu mâna pe steag e și cealaltă fiică a primarului Ana, măritată la vremea potrivită cu un consătean. După primul război mondial s-au mutat la Craiova. Aici, pe șoseaua Severinului și-au deschis o prăvălie de coloniale și o brutărie. Puteau fi văzute prin oraș căruțe închise, ca niște mari cutii, ce aprovizionau cu pâine alte magazine din oraș „Nu-i reclamă, nu-i minciună la Șoinenu-i pâinea bună” scria pe aceste căruțe închise.
Imaginea însoțită de amintiri și de povești ale celor bătrâni te transportă într-o altă lume care „a fost o dată”.