să mergi pare cu rost.
acum eu mă grăbesc, un pic.
nu m-aș mulțumi să alerg cu viteza luminii. nu!
aș vrea să pot să alerg mai iute decât ea.
aș vrea să o privesc din spate.
să-i văd, indiscret, goliciunea.
să o ating, ștrengărește, cu degetul pe umăr,
iar ea, ușor speriată, convinsă fiind că n-ar fi cine să o ajungă,
să privească înapoi,
acolo unde eu nu aș mai fi demult,
pentru că am trecut în fața ei și a timpului,
care a rămas, uimit, pe loc.

ăsta este jocul meu,
de fiecare dată, în cercul devenirii,
să mai fac un pas către înapoi,
acolo unde clipa a rămas la fel de crudă.

până când...

până când mă veți vedea pe marginea drumului,
așteptând ca timpul și lumina să mă ajungă din urmă.
mă vor găsi stând de vorbă cu uitarea.
ne vor lua pe amândoi de mână și, împreună,
vom continua călătoria.

cine a spus despre timp că stă pe loc a greșit!