În învățătura Bisericii din spațiul creștin răsăritean, conceptul de sănătate nu se referă doar la starea inițială în care a creat Dumnezeu lumea și pe cel dintâi om, ci la lucrarea prin care Dumnezeu înalță întreaga creație, prin voința și libertatea celui dintâi om creat de El, de la această stare, din ce în ce mai mult și cât mai cuprinzător, adică în mod continuu, spre o infinită și îndumnezeitoare desăvârșire, integral, a divinului pe care L-a împărtășit constructului uman.
În acest context, sănătatea lumii pentru care Biserica se roagă, se referă la ceea ce îmbogățește și desăvârșește omul prin lucrarea Bisericii.
Prin urmare, numai dacă înțelegem modul în care Biserica împlinește lucrarea lui Dumnezeu în propria Sa lucrare creatoare, la rândul nostru, dobândim capacitatea de a împlini lucrarea lui Dumnezeu în lumea creată de El după modelul în care Dumnezeu lucrează în Biserica Sa.
Definiția sănătății, în acest orizont de necuprins, este delimitată de nesfârșirea prin care Dumnezeu conferă Bisericii darurile Sale îndumnezeitoare.
Acest mod infinit de a crea îndumnezeire Biserica îl implantează din creația lui Dumnezeu lumii prin Sfintele Taine. Astfel, harul ceresc cu care Biserica împodobește lumea devine o primăvară eternă de pomi în floare. Răsărituri cărora le rodesc apusuri asemenea unei unde care se întinde din sine prin oglinda apei spre a se odihni în maluri. Acolo unde marginea nu are noțiunea de hotar, ci de linie care se risipește pentru a defini ceea ce aparține distanțelor care generează perspective orizontului.
În același fel trebuie înțeles și conceptul de sănătate pe care îl propune Biserica. Pentru că Biserica nu se referă la sănătate din perspectiva suferinței, a durerii, a neputinței, a lipsurilor sau a morții, ci din bunăstarea, bucuria, frumusețea, plenitudinea, armonia și învierea pe care Dumnezeu le-a dăruit umanului pentru ca acesta, prin împlinirea lor, să se înalțe permanent către El.
Cu toate acestea, războiul, sărăcia, indiferența, vanitatea, egoismul, idolatria, golul, tăcerea, minciuna sau mizeria, sunt incompletitudini care construiesc o lume nesănătoasă, adică o lume lipsită de viitorimea creatoare a lui Dumnezeu. O lume, de fapt, căreia Dumnezeu îi permite să fie, să existe, tocmai pentru a oferi acelui fiind al Său pe care L-a creat inițial spre a îi oferi perspectiva libertăți de a rămâne ceea ce dorește să devină visându-se pe sine din Ființa eternității Sale.
În consecință, mesajul pe care Biserica din spațiul creștin ortodox răsăritean îl adresează lumii de azi, ca de altfel de când este ea, nu se limitează numai la credincioșii care frecventează spațiul ei liturgic și duhovnicesc, ci este, după modelul lui Hristos, un cânt pe care îl interpretează pentru întreaga creație. Și aceasta pentru că Biserica noastră este convinsă că în tot ceea ce face, misiunea ei este aceea de a însănătoși întreaga creație. Iar sănătatea, în accepțiunea ei, înseamnă că tot ceea ce face, face pentru ca tot ceea ce a fost creat trebuie să rămână mereu viu. Iar a fi viu, în spațiul creștin răsăritean, se referă la a rămâne în lucrarea Bisericii lui Hristos. Singura cale prin care, de fapt, lumea, ca manifestare pentru tot ceea ce a fost creată, se poate îndumnezei și mântui.