iubirea –
un drog pe care în afară de medici și dependenți
nimeni nu-l recunoaște
în cea mai expresivă ipostază a minții umane
un abis radiant unde omul se întâlnește cu el însuși
o nefericire aflată de obicei în custodia timpului sau a statului
în ambele cazuri o mică șaradă

dragostea o să vorbească în limbi dar sunt obișnuit
să ascult
pentru că lumea este compusă dintr-o mulțime
de femei nefericite
îmi spui ținându-mă strâns să nu-mi pierd curajul
de a fi tânăr 

pentru orice aș fi fost dispus să mă lupt
am dreptul să tac
sau să mă îndrăgostesc de cine nu trebuie

precum unui om căruia i s-a luat o greutate
din suflet
continui să privesc
să mă apropii
de ceea ce mintea nu crede că există știință
în nevoia de apă

dorința
ca o stare ce nu are nimic stricat în esență
mă cuprinde într-o promisiune ce face
să pară mai lungă
viața
își umple buzunarele cu ani de la mine
iar eu adorm cu gândul că nu mă voi rătăci niciodată
în timp
iubirea mă strigă din adâncul trupului tău
cu intensitatea aceea 
dureroasă
de parcă cineva mi-ar fi călcat pe mormânt

până la urmă femeia
în orice limbă
este o floare