După ce am parcurs Imaginarul lui Jean-Jacques Wunenburger, lucrare de sinteză care „se adresează tuturor celor interesați de dinamica transformărilor noțiunii de imaginar” (Ionel Bușe), cea dintâi imagine pe care textul mi-a generat-o cu referire la autor, a fost aceea a chirurgului aplecat asupra pacientului aflat pe masa de operație. Mai bine spus a fost imaginea medicului pedagog. Cel care operează nu doar pentru a trata, ci și pentru a prezenta mai tinerilor săi colegi etapele prin care, afundarea în procesul de disecare a materiei lumii, în sensul de cunoaștere, constituie, în fapt, o prețioasă și ritualică deplasare a terapeutului prin Templul umanității. Dansul șarmant și totodată rece și distant al oficiantului care, săvârșind cu dedicație, delicatețe și precizie fiecare pas al adâncirii în orizont pentru a oferi certitudini timpului spre a-și păstra sensul, trece prin fața imaginilor și formelor în care carnea lumii se prezintă ca vie, alcătuindu-se din materia golurilor pe care le umple și prin care devine generator de expresii cosmice, atât pentru aceia care le operează, cât și pentru aceia care participă la acest nesfârșit act creator.
Finalul cărții stă sub imaginea consumatorul de imagini televizate. Telespectatorul este personajul emblematic al acestui studiu care se ocupă de imaginar. Descris de ochiul unui fin fenomenolog într-un absolut stil hermeneutic, autorul reușește, în mod euristic, să pună în lumină, pe de o parte, talentul său narativ cu ajutorul căruia argumentează umbrele interioare ale umanului pentru a justifica existența imaginației, cât și, pe de altă parte, sintetizează existența umanității ca spațiu generator de imaginar.
Bazat pe o evidentă abordare umanistă, întemeiată pe iubirea de înțelepciune ce se cere împărtășită ca fiind elementul sacru al vieții, textul cărții, imaginarul ei structural, este elaborat după o logică internă a autorului, marcată, credem noi, de dorința de a aduna și a prezenta cât mai multă informație exprimată prin intermediul unei formulări cu caracter literar originată în tărâmul imaginarului. Spre exemplu observăm că, în acest sens, perenitatea miturilor este descrisă astfel: „precum acele ape care, înainte de a reveni sub formă de izvoare la suprafață, dispar în labirinturi subterane” (p. 70). În același chip, referindu-se la dimensiunile religiei și ale poeziei, autorul se lasă purtat de izbucniri creatoare personale în descrierea acestor spații imagologice, realizând în acest fel o inedită geografie a imaginarului păstrându-și totodată autentica și chirurgicala sa exprimare.
De asemenea, observăm că încă din Introducere autorul pregătește cititorul pentru a parcurge spații pe care le supune analizei sale fenomenologice și filozofice. Aici Jean-Jacques Wunenburger expune crezământul său incipient legat de imagine, imaginație și imagologie rezumând totul la receptarea chipului uman ca fundament de relaționare socială rezultat la expresiilor eidetice. În acest fel, pentru el, imaginarul, ca rezultat al imaginației, „obligă la formarea unei etici, ba chiar a unei învățături despre imagini” (p. 44), ceea ce relevă, în viziunea noastră, abordarea sa tehnică și epistemologică specifică cercetătorului care se apleacă empiric asupra ideilor și imaginilor născătoare de lumi, de forme generatoare de noțiuni și obiecte ce devin reale tocmai pentru că nu sunt supuse strict realului, ci provin dintr-un spațiu alternativ al imaginatului, motiv pentru care autorul pune aceste forme sub lupa microscopului său spre a le studia ca pe un fel de materii a căror microstructură relevă macrostructura adâncurilor lor din care sunt create ca reprezentări ale dimensiunilor umane.
Astfel reușește să descrie, prin analizarea culorilor, parfumului și formelor lumii lor, un imaginar comun universului uman. Prin structurarea acestora sub forma unor palete de informații bine arhivate, ca într-o magazie virtuală, autorul le pune la dispoziția acelora care vor dori să le folosească ca surse ale studiului imagologic, ca pe o bază de studiu inestimabilă. Acesta este motivul pentru care insistă, în opinia noastră, să precizeze că: „imaginația are întotdeauna tendința de a mări o imagine până la infinit, de a privilegia verticalitatea, de a se îmbogăți prin asumarea rezistențelor și luptelor, de a transforma ceea ce este difuz în mișcare etc.” (p. 60).
În viziunea lui Jean-Jacques Wunenburger există cu certitudine un fir al Ariadnei pe care îl urmează imaginația pentru a se exprima în orizontul uman, fără de care omul însuși s-ar risipi în nenumărate revelații. Acest demers imagologic al înlănțuirii imaginilor reprezintă, credem noi, spațiul care, în viziunea autorului, este o manifestare fundamentată pe rațiunea ce rămâne prezentă chiar și atunci când imaginarul este lipsit de profunzimile abisului. Prin urmare, imaginarul se manifestă numai atunci când nu își poate exprima propriu infinit... De aceea, spunem încă odată, autorul este convins că arta, spre exemplu, ca manifestare a imaginarului, „atestă la om o nevoie universală de a fabrica imagini și de a furniza un suport corporal unui imaginar vizual textual.” (p. 81).
Este prezentă aici o relaționare de tip fenomenologic, în care conexiunea dintre vederea cu care ochiul relaționează și interpretează imaginea și glasul care o articulează spre a o comunica ca expresie a formei, a culorii și parfumurilor receptate de suprasimțurile simțului uman, devin o preocupare fondatoare, similară mitului, adică un fel de cenușă din care imaginarul, ca o scânteie, renaște. Mai mult decât atât, în acest fel, imaginarul reușește să pună în operă inimaginabilul, ca o adevărată pânză de paing care așteaptă cu încredere să prindă în plasa sa stelele și meteorii care ard căzând prin cerul nopții, originea universului. În acest fel, pornind de la analizarea operelor de artă, Wunenburger argumentează cum că imaginarul „ca un spațiu de realizare de fixare și de expansiune a subiectivității” (p. 82), este cel ce încopciază în țesăturile sale toate orizonturile lumii.
Construind ideea de umanitate din perspectiva imaginarului, Wunenburger pune de fapt în lumină faptul că omul este o reprezentare integrală a unei entități sociale, culturale și istorice deschis spre comunicare și comuniune, dar mai ales spre așteptare. Este modul prin care relevă viziunea sa antropică pe care o propune nu ca pe o rezolvare a crizelor care macină lumea de azi, ci ca pe o perspectivă eshatologică, deoarece, în imaginar, se află, credem noi că ar spune el, prin intermediul gândirii imaginative toate viitoarele imagini ale unei lumi mai bune, mai bune posibil, care deține și include toate eshatologiile imaginate până acum.
Acesta este motivul pentru care el insistă să argumenteze în acest sens apelând la viziunea artistului, a creatorului, a omului care creează imaginând. În acest sens precizează: „prin această reprezentare, artistul obiectivează un anumit număr de imagini noi care, la rândul lor, vor începe să facă parte din subiectivitatea tuturor. Operele de artă permit transmiterea și împărtășirea trăirii, a simțirii, a ceea ce vedem, făcând astfel posibilă participarea la o lume comună. Imaginarul artistic, prin exteriorizarea subiectivității, favorizează relația subiectivă. În plus, experiența receptării imaginilor artistice ne afectează pe fiecare pe mai multe niveluri: unele opere se limitează, desigur, la spectacol, permițând suspendarea atitudinii serioase, deschiderea unor teritorii ale jocului (teatru, cinema, muzică); în alte cazuri, trăirea spectaculară este dublată de o interiorizare spirituală, imaginile hrănindu-ne gândirea. Din acest punct de vedere, atunci când un spectator se atașează de un tablou privilegiat, când un cititor își petrece timpul cu personajele unui roman, divertismentul de suprafață se aprofundează devenind un proces simbolic prin care subiectul se poate cunoaște mai bine, își poate activa gândurile până la schimbarea de sine. În sfârșit, la un alt nivel, oferindu-ne imagini perfecționate, ridicate la nivel de epură pe plan formal, sau deschizând poarta înspre lumea posibilului și a viselor, arta oferă acces către o stare de bucurie inedită, către o plăcere a simțurilor și o plenitudine a existenței.” (pp. 82-83)
Imaginile, așadar, constituie hrană pentru gândire. Fie că sunt simboluri, metafore, cuvinte, idei, vise, fenomene ori manifestări insolite ale experienței umane, întâlnirea omului cu imaginile constituie parte din actul creator, detonator, fondator al prezenței care transcende și astfel definește umplând goluri care înainte nu existau. De aceea, „mecanismele imaginarului ce acționează în cadrul ierarhiilor și instituțiilor sociale” (p. 88), sunt expresii ale ordinii, ale devenirii, ale erosului ca fundament al unui sacrificial primordial și continuu.
Prin urmare, dacă omul ar fi lipsit de facultatea de a imagina, ne spune Wunenburger, adică de a interpreta ceea ce i se descoperă – nu neapărat conștient dar acceptat deplin ca expresie a raționalului – prin intermediul privirii interioare și exterioare, își rostuiește rostind cuvinte, ceea ce desemnează în fapt ca fiind imaginarul prin care astfel „servește, într-adevăr, la înzestrarea cu memorie a oamenilor, furnizându-le acestora narațiuni care sintetizează și reconstruiesc trecutul justificând prezentul.” (p. 89)
În partea de încheiere a cărții autorul realizează o imersiune într-un orizont ce pare, la prima vedere, distinct de ceea ce și-a propus să prezinte. Citim aici despre simbol al cărui însemnătate, însă, în procesul imagologic și imaginar al gândirii umane reprezintă o etapă incipientă în a pretinde că demersul gnoseologic prin intermediul imaginației poate fi considerat deplin. Lipsită de această precizare, prezentarea imaginarului, fir cu fir, nu ar fi nicidecum suficientă, deoarece numai supusă chiasmului dintre subiectul real perceput și obiectul imaginar care îl precedă, „prin extazul sensibil, suntem, poate, cel mai capabil să percepem nevăzutul ce se ascunde în spatele vizibilului” (p. 189).
Pe cale de consecință, specifică autorul în încheierea studiului său apelând la gândirea fenomenologică pe care cu necesitate, în viziunea sa avem îndatorirea de a o folosi pentru a ne putea articula imaginarului, considerăm că sintagma de extaz, construită cu o aparte sensibilitate imaginară de Jean-Jackues Wurnenbunger, constituie principala definiție a imaginarului. Lipsiți de această percepție, nu am putea înțelege cum rolul imaginarului în spațiul universului uman și importanța sa în a ne afla, ca oameni, liniștea și echilibrul lumii în care am fost creați, rămâne absolut și fundamental. De aceea, nu putem decât să ținem cont de abordarea destructurantă de proveniență fenomenologică cu care Jean-Jacques Wunenburger decide să sintetizeze lucrarea sa: „Din acest punct de vedere, fenomenologia gândirii simbolice ne invită să dezintelectualizăm explorarea profunzimilor lucrurilor, în folosul unei aventuri interioare care ne conduce la dezobiectivarea obiectelor.” (p. 189).
Principalul mesaj al acestei cărți este metafizic și creator. În mod indiscutabil, autorul ei solicită acelora care îi vor parcurge paginile să ajungă acolo unde se află miezul sensibilului, acel nevăzut care se lasă pătruns, interiorizat, spre a își oferi șansa de a vedea „imaginile latente, purtătoare de noi idei.” (p. 189)