În pas ușor să nu atingi furtunile, pe deasupra materiei, cărnii,
să-ți iei ochii să-i arunci dincolo de vulcani în erupție,
de smârcuri, de prăpăstii,
să-ți imaginezi că de nu desenezi tu contur și substanță pericolului,
rănii – acestea nu există, poate fi o cale de-a te spăla de viață.
Da, la pas ușor, călătorești dar stai, nu știi și nici o privire
nu desface floarea în tine.

Ce câștig îți aduce, sau tu lui, drumului, consumului, chiar minor,
de energie pe care o investește Lumina în tine?
Ce-i ești și ce alegi să-ți fii ție, sau vieții pe care nu accidental o locuiești?
Ce sete te arde, ce foame te hăituiește?
O prăjitură bună, cu glazură aurie, de servit pe terasă
când ți se topește leneveala în oase și te-nghite șezlongul
ca un marsupiu hipnotic...
Ce vezi, ce simți, e o poveste ce-și desfășoară ițele încurcate
dincolo de geamuri, la ani lumină de tine,
ale cărei înțelesuri îți rămân străine.

Vibrarea, dacă se poate numi vibrare, în umbre, în fantasme
ce-alunecă spre nicăieri și niciunde nu agață
strop de adevăr – e o monedă calpă, pe care o primești
spre-a nu simți gustul sângelui!.
Și fierberea cărnii.

Asta dacă alegi pasul ușor... Eu am ales jupuirea până la os,
coborârea în mina cea mai adâncă, forarea în adâncul adâncului,
pun dinamită, sap cu toate uneltele
și când ele s-au tocit sap cu mâinile, cu unghiile, cu dinții, cu ochii,
ascult inima focului cum duduie,
năprasnic, până devin una cu ea, a totului vibrare.

Doare? O, da; și încă tare.
Însă primesc precum un dar prețios totul.
Și mulțumesc.
Vieții că nu-mi spală chipul de viață, morților că-mi ridică inima
prin furtuni, erupții, spintecând prăpăstii și smârcuri,
cu unghiile, cu dinții, cu ochii mei mustind de fulgere, vertebrele țipă și sângele se revarsă...
Și capul meu tăiat devine lumină....

**********

*** În loc de prefață la volumul în lucru „Corăbierii mei de lumină”!