Și eu sunt ultimul prost. Din poezie, din nepoezie, de aici. Iată-mă-s! Eu sunt don Prostea din bătătura hanului altora.

Zic și eu ca Stănică Ilie Viorel că sunt un nimeni. Îmi vine să mă împușc primul, ca să nu se mai amărască nimeni. Să dispar, ca un ofițer din al Doilea Război Mondial vinovat de mari crime... neliterare.

Dar mă iert. Și îmi spun mereu: dau seama cumva, mor executat de-un pluton al "eliberării" angloamericano-sovietico-române, ori voi fi dus în Siberia. Din două una. Și mă las prins. Judecat. În orice zi și în orice oră, secundă. Pot fi prizonier, să ajut pe cei victorioși, dar sărăciți, să se facă treptat stăpâni văcari, jupâni-tavariși ai lumii, jucând pe spinarea mea.

Apoi îmi mai spun: de ce să mă și împușc, pentru că așa îmi ordonă mai-marii, superiorii în literatură? Poate că nimeni nu este mai acătării decât altul. Poate că toți ne mânjim luptând pe frontul tot mai neglijat al literaturii de azi. Poate că și cei din vreo "Rezistență" sunt vinovați ori dimpotrivă, demni. Nu contează vreo înregimentare în vreo tabără mai boemă (dionisiacă) ori mai sobră (apolinică). Nu contează nimic. Învață de la cei ce te critică să scrii mai bine. Învață că tot aceia care deformează adevărul se complac mereu în aceste practici, prinzând o ură ucigătoare pe adevăr. Habar n-ai avut, acum ai. Ești vinovat doar pentru că scrii acolo unde ai și murit, fiind în 2012 executat. Învierea cu numele adevărat de Paști, în 2023 e o mare amăgire pentru tine. Învierea Cuvântului, Adevărul și Viața e tot ce contează în lume. Dar tu nu mergi la Înviere, ci la a doua înviere, nu te mai spovedești, nu mai iei nici împărtășanie.

Nu există dreptatea literară. Nu e să fie. Omul crucificat care înjură, tâlharul Dragoș Vișan merită de trei ori scuipat ca stârv literar, ce e dintre micii expirați. Adepții curățirii literaturii române de azi văd clar toate rebuturile ca Dragos Vișan, autoporeclit Dadu Tulceanul.

Eu sunt cârnatul din carnea lupului de la Čachtice, de care vorbește atât de frumos de două zile Claudiu Toșa. Din fasolea otrăvitoare. Aruncați-mă-n găleată, bravi mâncători de chestii mai delicate, dragi gurmeți literari! Dați-mă la câini să dispar, ca să fie liniște odată.

Logica gurmeților este: "Dacă avem cârnați tradiționali, atunci să-i punem să sfârâie. Dacă nu-s bine pătrunși, îi aruncăm din guri, îi lepădăm. Cârnații n-au nicio șansă. Asta este. Sunt născuți sau fătați fără noroc, au mentalitate de robi literari. Îi jignesc pe aleși și atunci când se apropie de bărbie, de mâinile, de palmele și ochii lor. Ei, sfârâitorii cârnați ca Dragoș Dadu Vișan, cu ochi nerușinați.

Haideți acum să aprindem butoanele aragazului marelui han, să ardă detot lupul Dadu tocat, pus în maț."