Sunt nelalocul meu, în unele zile, începuturile-mi vorbesc vrute și nevrute, faze uitate, vizita într-o grădină botanică a Bididiei la marginea Tulcei pe când am fost prof tânăr la Liceul de Artă, cu elevii cărora le-am fost diriginte de la Actorie, i-am vizitat pe majoritatea și pe acasă chiar înainte de Crăciunul anului 2003, remarc în 2023 fluctuații ale imaginației, voinței, bunătății din toți oamenii, fără să dau drept străinilor și liderilor de mucava ai lumii să mă influențeze cumva, e filmul lor, nu al meu, după ce le deschid, să-și șteargă imediat din prag pământul abia lăsat de bocanci — zdup, în sufletul meu, nesimțiții, prin văzduh și auz ne... tot pătrund mediatic

Într-o joacă, în schimb, sar de la ușă-n trotuar, iertarea neiertării mele grabnic mă ia în primire, de parcă nici n-am început sondarea celor trei compartimente, tunelul ieșit la suprafață conștient, tunelul ca de metrou al subconștientului și catacombele din profunzime ale inconștientului, n-aș mai vrea să accept schimbările lumii atât de rapide, de nerefuzat, înclin în orice nou deceniu să mă deosebesc cât mai mult de cel ce am fost, nu pot să cred că a venit o furtună cât două tornade în Estul Croației, Slovenia, Serbia, că au murit în ajun de Sfântul Ilie de la vârtejuri groaznice, desprinderi de acoperișe, macarale, căderi de falnici arbori oameni prin Zagreb și Belgrad. Amar balcanic stradal depărtat. Vâjâie și în București de mică furtună. Na, că a început micul ciclon balcanic și în Micul Paris. De-ar fi și pe la noi tot ca la Zagreb sau Belgrad... dărâmarea orașului s-ar vedea mai clar. Să apară Bucureștii Vechi!